Obsesia politică a făuririi unui „om nou” este deosebit de veche.
Cel puțin de la Apostolul Pavel (vezi de ex. Col. III, 9-10), dar aplicarea ei în practică, în calitate de proiect politic impus cu brutalitate de sus în jos, poate fi originată abia în urmă cu aproximativ un secol, în siajul revoluției bolșevice. Pentru a putea fi manipulat în scopurile proprii, religioase ori politice, omul trebuia „înnoit” periodic, adică trebuia schimbat radical, prin ruperea într-o măsură cât mai mare cu putință de tradiția sa culturală. Sau, mai sigur, substraturile tradiției sale culturale trebuiau compromise și distruse, într-o manieră furioasă și bestială. În vechime bunăoară, au fost arse intenționat cărțile din Biblioteca din Alexandria, în două rânduri. Mai întâi, au fost arse de către creștini numai cărțile despre care se credea că ar contraveni creștinismului, în anul 391 după Hristos, din porunca împăratului roman Theodosie cel Mare și a episcopului Theofil al Alexandriei. Apoi, la două secole și jumătate după aceea, cele 800.000 de volume rămase încă în Bibliotecă au fost arse în totalitate de către cuceritorii arabi ai Alexandriei, pentru motivul explicit că ei aveau Coranul și că această Carte singură le era deajuns[1]. Toate în numele unui „om nou”.
Proletcultismul
Proiectul politico-cultural bolșevic a fost numit „proletcultism”, prin comprimarea și sudarea cuvintelor proletariat și cultură, vrând să însemne o nouă cultură, aceea a proletariatului. Întemeierea și definirea curentului sunt legate de numele a doi doctrinari sovietici, A. Lunacearski și A. Jdanov. Interesant este că Anatoli Vasilievici Lunacearski (1875-1933) era un adevărat intelectual, lucru rar în echipa bolșevică ajunsă la putere la Kremlin, și a fost ministru al Învățământului și Culturii între anii 1917-1929. Lunacearski cunoștea limbile clasice și vorbea fluent șase limbi moderne, era un critic literar pătrunzător, scriind eseuri despre George Bernard Shaw, H. G. Wells, Marcel Proust sau Romain Rolland, pe care i-a citit în original. L-a studiat în profunzime pe Marx, dar și pe filosofii J. G. Fichte, Fr. Nietzsche și R. Avenarius[2], iar intelectualitatea nemarxistă din U.R.S.S. îl credea un politician sovietic educat, rafinat și tolerant. Până la urmă, anvergura sa intelectuală l-a deranjat pe Stalin, care l-a înlăturat treptat din funcțiile de conducere de la vârful partidului și l-a trimis ambasador în Spania. Și cu toate acestea Lunacearski, împreună cu cumnatul său Alexander Bogdanov, au pus bazele unei crime culturale de proporții, cunoscută sub numele de proletcultism.
Ideea de bază a Proletcultismului era instituirea unui fel de cult al Proletariatului, deoarece tocmai Proletariatul era clasa socială cu care se legitima deținerea puterii de către bolșevici, în baza raționamentului că Proletariatul, atunci când se emancipează pe sine, el are rolul de a emancipa în același timp întreaga societate. Societățile comuniste erau în mod programatic ateiste, deoarece ideea de Dumnezeu făcea concurență ideii de Proletariat, ca obiect de cult și depozitar al adevărului absolut. Apoi, în teoretizările sale, Lenin a restrâns rolul Proletariatului în revoluție. Proletariatul nu este în întregime conștient de măreața sa misiune istorică, oarecum mesianică, de aceea el trebuie să fie trezit și condus de o elită conștientă, de o „avangardă” formată din revoluționari de profesie, care să-i arate direcția istoriei. Această avangardă trebuie să se prezinte în mod natural ca și cum ar deține adevărul absolut, prin urmare aici este necesară nu majoritatea, ci unanimitatea. Unanimitatea nu poate admite și alte păreri sau compromisuri, deci cei care gândesc diferit trebuie suprimați, adversarii nu trebuie convinși ci trebuie învinși, adică distruși[3]. Pentru că munca de convingere presupune rezerve, negocieri și compromisuri, deci riscul de a se ajunge la reforme în loc de revoluție. Numai că că această avangardă, la fel ca și Proletariatul ca atare, sunt abstracții, iar cultul unor abstracții nu se poate susține ca obiect de devoțiune și din această cauză cultul a trecut repede de la Proletariat și avangarda sa la personalitățile istorice concrete care dețineau puterea în numele Proletariatului, devenind în mod natural cultul personalităților, al dictatorilor comuniști, de la Stalin la Enver Hodja sau Ceaușescu.
În cultul Proletariatului intrau: eliminarea religiei din viața publică, demolarea unor biserici, a unor clădiri istorice și statui care simbolizau tradiția culturală și politică, ridicarea unor construcții noi, cu căutarea unui stil arhitectural propriu (Universitatea Lomonosov din Moscova, Palatul Culturii din Varșovia sau Casa Scânteii din București), punerea la index a unor exponenți ai culturii anterioare – scriitori, artiști plastici, compozitori – și promovarea unor „valori” noi, proletcultiste. În U.R.S.S. a fost demolată Catedrala Iisus Mântuitorul din Moscova și multe alte biserici din tot imperiul, a fost pusă la index aproapte toată literatura rusă clasică și a început să se vorbească despre o „literatură sovietică” separată de cea rusă etc. Potrivit canoanelor enunțate de Andrei Jdanov (1896-1948) la un Congres al Scriitorilor Sovietici ținut la Moscova în anul 1934, scriitorii erau considerați „inginieri ai sufletului omenesc”, deci ei trebuiau să edifice „omul nou”, să transforme ideologic mintea oamenilor în spiritul tezei „realismului socialist”, prezentând exclusiv eroi pozitivi, comuniști care înving întotdeauna forțele răului, o teză de politică culturală total nerealistă în sine.
Postbelic, Proletcultismul s-a extins și în țările satelite ale U.R.S.S., inclusiv în România. La noi în România a rezultat, după vorba lui Belu Zilber: „un amestec de Stalin și Caragiale”[4]. Au fost luate o serie de măsuri politico-organizatorice represive, menite să distrugă vechiul sistem românesc de valori și instituțiile culturale corespunzătoare, propunând-și realizarea omului „de tip nou”, după modelul sovietic. Legăturile intelectualilor cu țările din vest au fost complet întrerupte, Academia Română și universitățile au fost epurate, asociațiile profesionale ale creatorilor de cultură au fost desființate și înlocuite cu unele noi, din care personalitățile care nu erau agreate de noul sistem au fost înlăturate. În anul 1948 s-a tipărit un catalog de 522 de pagini, cuprinzând aproximativ 8.000 de titluri de cărți și reviste interzise[5], care au fost scoase din bibliotecile publice și din manualele școlare. Operele unui mare număr de autori importanți sunt interzise – Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Radu Gyr, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și mulți alții – la fel au stat lucrurile și cu principalele opere ale literaturii și filosofiei universale. Ca și în alte țări bolșevizate, și în România cultura și-a revenit cu greu după distrugerile provocate în profunzimea spiritului ei de către proletcultism.
„Revoluția culturală” în China anilor ’60
Această revoluție chineză își are originea în stalinism. Prin anii ’30, Stalin s-a confruntat cu necesitatea istorică de a transforma U.R.S.S. într-o putere industrială, dar pentru aceasta nu dispunea de capital. Ar fi putut să se împrumute din afară sau să aducă firme străine, dar acest lucru nu îi convenea, pentru că țările capitaliste ar fi pus condiții cu privire la natura investițiilor și, cu timpul, U.R.S.S. ar fi devenit dependentă de Occident. Soluția pe care a găsit-o Stalin a fost una simplă, posibilă numai într-un regim de dictatură. Au fost arestați la grămadă intelectuali și dizidenți politici, aproximativ 1,2 milioane de oameni, vinovați sau nu, care au fost relocați în lagăre de muncă forțată în Siberia. În acest fel, a fost asigurat necesarul de forță de muncă. Hrana acestor prizonieri a fost asigurată prin confiscarea de cereale de la țăranii mai înstăriți, demonizați în calitate de chiaburi, în special din zonele fertile din Ucraina. Apoi cu această armată de forță de muncă disciplinată și gratuită, U.R.S.S. a extras cărbune din neospitaliera Siberie, a construit hidrocentrale gigantice pe fluviile din nordul Asiei și a pus bazele unei industrii siderurgice. Așa se face că, atunci când a fost invadată de către Hitler, Rusia a putut să se apere, a fost capabilă să producă mii de tancuri, avioane, camioane, garnituri de cale ferată, armament și muniții pentru artilerie și infanterie.
Dictatorul chinez Mao Zedong a vrut pur și simplu să urmeze exemplul lui Stalin, în sensul de a face din China o mare putere industrială. A început, cu planul cincinal 1958-1963, o acțiune botezată ideologic „Marele salt înainte”. În cadrul acestui „salt” i-a obligat pe locuitorii satelor să realizeze tot felul de produse industriale[6], dar care au ieșit de o calitate atât de proastă, încât nu erau utilizabile. În paralel, ocuparea forțată a lucrătorilor din agricultură cu mici activități industriale a dus la declanșarea unui episod de foamete la scară mare, foamete cauzată nu de o catastrofă naturală, ca de obicei, ci de o decizie politică. Urmare a eșecului „Marelui salt înainte”, care s-a dovedit a fi un salt în gol și din care nu a ieșit nici industrie și nici agricultură, poziția lui Mao în Partidul Comunist Chinez s-a șubrezit, prestigiul și influența sa au scăzut până la punctul critic în care era în pericol să piardă puterea. Atunci Mao a provocat o „revoluție culturală”, o crimă de mari proporții, pentru a șterge urmările crimei anterioare încă și mai mari, a marelui salt ratat și pentru a recâștiga puterea absolută în partid.
Mecanismul „revoluției culturale”, derulat între 1966-1968, a fost în linii mari următorul. Mai întâi Mao a elaborat o cărticică roșie de mici dimensiuni destinată îndoctrinării elevilor și studenților, pe care fiecare tânăr trebuia să o dețină și din care să învețe maximele lui Mao cu sfințenie. Apoi, în primăvara anului 1966, a ordonat închiderea tuturor liceelor și universităților, iar pe tinerii cu vârsta cuprinsă între 14 și 22 de ani, ajunși astfel „frumoși și liberi” de obligațiile școlare, i-a organizat ca pe o armată ideologică, sub denumirea de „gărzile roșii”, și i-a instigat împotriva foștilor lor profesori, ajunși șomeri. Când elevii și studenții au ajuns șefi politici ai foștilor lor profesori, s-au dedat din proprie inițiativă la bestialități greu de imaginat, la asasinate comise cu un fel de fervoare religioasă, iar Poliția nu a intervenit deloc. Profesorii au fost demascați în public (sună cunoscut, nu ?), purtați pe străzi cu pancarte incriminatoare atârnate pe piept, umiliți, scuipați, loviți, unii arestați, torturați și apoi trimiși pentru re-educare la muncă în agricultură. De la profesori, prigoana s-a extins cumva natural la toate categoriile de intelectuali, oameni de știință și artiști, toți au fost trimiși la re-educare. Apoi, după câteva luni aceste gărzi roșii, devenite atotputernice și impunitive, au fost asmuțite împotriva elitelor partidului, mai exact împotriva adversarilor lui Mao din interiorul partidului, care au fost epurați din funcții și trimiși la închisoare. Astfel, în realitate „revoluția culturală” chineză a fost o crâncenă luptă pentru putere în interiorul Partidului Comunist Chinez, între Mao și adversarii lui, iar intelectualii și cultura au căzut ca victime colaterale.
În parametri cantitativi, numărul victimelor este foarte mare, chiar raportat la imensa populație a Chinei. Atunci au murit – au fost asasinați ori s-au sinucis, neputând suporta nedreptatea și umilințele – peste 140.000 de cadre didactice, peste 50.000 de inginieri și oameni de știință, 500 de savanți, 2.600 de scriitori, artiști plastici sau muzicieni. Tot acest genocid intelectual, combinat cu închiderea liceelor și a universităților, a templelor și a bibliotecilor, a dus la afectarea în profunzime a fundamentelor vechii civilizații chineze: obiceiurile, tradițiile, ideile vechi și cultura veche, de asemenea au fost distruse valori muzeale inestimabile. A rezultat în schimb o generație lipsită de educație, de constrângerile tradiției și ale moralei, dar profund îndoctrinată, o generație perfect manipulabilă.
După devastarea suprastructurii intelectuale, Gărzile roșii s-au năpustit asupra Partidului, punând în practică aceleași metode: umilințe, bătăi, asasinate. Mao nu intervenea, semn că aproba acțiunile Gărzilor. În acest fel, aproximativ 3 milioane de cadre ale partidului din structurile politice și administrative au fost scoase din funcții și trimise la închisoare sau la re-educare.
După aproximativ doi ani de „revoluție” neîntreruptă, prin 1968 s-a ajuns la o situație critică. Gărzile roșii au terminat de masacrat intelectualitatea și elitele politice și, rămânând fără un clar obiect al muncii, au ajuns la conflicte și lupte între ele. Perespectiva anarhiei era iminentă. Abia atunci Mao s-a decis să intervină. A mobilizat Armata, ținută până atunci în rezervă, pentru a anihila Gărzile roșii. Astfel tinerii maoiști fanatizați au fost, la rândul lor, reprimați fără milă și trimiși pentru re-educare în cele mai îndepărtate sate ale Chinei. În următorii trei ani de dictatură militară, Mao a devenit stăpânul absolut al Partidului și al Statului. Comuniștii mai în vârstă au fost eliberați din închisori și reabilitați, printre aceștia numărându-se chiar și Deng Xiaoping, succesorul lui Mao la conducerea Chinei. Tinerilor, care au fost folosiți pentru a înfăptui „revoluția”, li s-a permis să se reîntoarcă în orașe, dar aceștia nu s-au mai putut integra nicăeri, o generație risipită și eșuată.
––––––––––––
[1] Nicolae Iuga, Șapte păcate împotriva Spiritului, Ed. Limes, Cluj, 2016, p. 102.
[2] Bernice G. Rosenthal, New Myth, New World: From Nietzsche to Stalinism, Pennsylvania State University, 2002.
[3] Nathan Pinkoski: https://lawliberty.org/forum/the-strange-rise-of-bourgeois-bolshevism
[4] Andrei Șerbulescu, Monarhia de drept dialectic, Ed. Humanitas, București, 1991.
[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Realism_socialist
[6] Tang Tzou, The Cultural Revolution and Post-Mao Reforms, University of Chicago, 1986.
Sursa – art-emis.ro