Dacia – România Mare
Autor: Gabriel Teodor Gherasim
Gabriel Teodor Gherasim: Ce este Societatea „Dacia Reviva” şi care sunt scopurile sale educative?
Napoleon Săvescu: Societatea „DACIA REVIVAL INTERNATIONAL” este astăzi cea mai cunoscută asociaţie de largă audienţă dedicată studiului istoriei vechi a României. Din nucleul societăţii pe care am înfiinţat-o la New York în anul 1999, societatea a crescut astfel încât astăzi deţinem filiale active în România, Germania, Elveţia, Spania, Mace¬donia, Australia; şi iubitori ai istoriei noastre vechi din alte câteva ţări ale lumii şi-au exprimat recent intenţia de a-şi constitui propriile lor filiale. „Dacia Revival International” a fost (şi este în continuare) principalul organizator al Congreselor Internaţionale de Dacologie, care au loc în România. Am ridicat în România prin cheltuială proprie statui şi monumente omagiale dedicate strămoşilor noştri geto-daci. Am acordat burse de studiu unor studenţi români, premii şi distincţii. Edităm revista cu distribuţie internaţională „DACIA MAGAZIN” avem la New York o staţie de televiziune, Dacia TV (vezi şi www.dacia.tv) şi deţinem un foarte frecventat site internet, www.dacia.org.
Activitatea filialelor noastre o constituie studiul istoriei noastre vechi pe baza ultimelor cercetări, rezultate şi ipoteze ştiinţifice, corelate pluridisciplinar. Această corelare o operează atât cercetători voluntari, cât şi consacraţi profesional: arheologi, istorici, sociologi, arhitecţi, lingvişti, bibliologi, ingineri constructori sau metalurgişti, astronomi şi matematicieni, topografi şi geologi, profesionişti în geodezie, chimie, analiză spectrală şi magnetometrică, doctori şi biologi, pe scurt: dintr- un foarte variat buchet de profesii care pot colabora productiv pentru reexaminarea fondului de informaţie absolut necesar validării sau infirmării unor concluzii vechi, de cele mai multe ori net depăşite de actuala informaţie ştiinţifică. Caracterul „pluridisciplinar” al actualei cercetări justifică prezenţa în acest buchet a unor lucrători din profesii diferite, dar care pot contribui revelator la stabilirea adevărului istoric, specialişti nu numai ignoraţi, dar chiar marginalizaţi ostentativ de „istoricii tradiţionalişti” ai ultimelor două secole din mileniul trecut, care socoteau că domeniul cunoaşterii trecutului este o moşie personală care le aparţine exclusiv, iar„biletul de intrare” în acest univers l-ar constitui doar diploma de absolvent al Facultăţii de Istorie. În această nouă eră a computerului, nu numai informaţia cursurilor universitare, ci şi un enorm volum informativ se află, prin internet, la dispoziţia oricărui intelectual interesat de acest domeniu. Şi cum relatarea istoriei României, mai ales a istoriei ei vechi, a fost mutilată şi răstălmăcită nu numai dintr-o ignoranţă datorată unor complexe de inferioritate, dar, cel mai adesea, prin servituţi solicitate de caleidoscopul geopolitic, este astăzi o chestiune de demnitate naţională prioritară scoaterea de sub obroc a acelor dovezi (şi ele sunt multe, nu numai arheologice!) care demonstrează că strămoşii noştri au fost autohtoni autentici în vatra Europei, şi nu nişte neica-nimeni purtaţi într-acolo de cine ştie ce vânturi şi furtuni ale vremurilor. Cu alte cuvinte: că noi, strănepoţi ai pelasgilor danubieni, ai marelui şi respectatului neam al traco-daco-geţilor, locuim cu îndreptăţire în propria noastră casă!
G.T.G.: Recent, Guvernul României a organizat şi sărbătorit „1900 de ani de la formarea poporului român”. De ce este această sărbătoare, de fapt, o ocazie de comemorare tristă?
N.S.: În întrebare dvs. preluaţi o sintagmă care cu siguranţă nu vă aparţine, ci este expresia nefericitei formulări cu privire la evenimentul pe care guvernul român îşi propusese să-l… omagieze (!!!) în acest an: nu „formarea poporului român acum 1900 de ani”, căci un popor cu o asemenea întindere şi vigoare nu se putea „forma” peste noapte – fie ea şi cea a Evului Mediu! – doar într-o şesime din teritoriul geto-dacic, chiar şi în aceasta dacii rămânând copleşitor majoritari! Ceea ce nişte suspecţi consilieri de moment ai acestui guvern au propus (şi era cât pe ce să realizeze!) era celebrarea naţională şi, atenţie!: internaţională (!), a. invadării unei şesimi din pământul străbunilor noştri de către legionarii lui Traian. Cred că ar fi fost o premieră mondială: un popor care-şi omagiază nu eroii luptători pentru libertatea pământului strămoşesc, ci. invadatorii!
Toate filialele societăţii noastre (şi, elocvent, acţiunii noastre i s-au alăturat o serie de alte asociaţii ale iubitorilor adevăratei istorii a României, inclusiv din media scrisă, audiovizuală şi internet) au protestat la nivelul prezidenţial, guvernamental, ştiinţific şi de conducere religioasă a ţării; iar al 7-lea Congres Internaţional de Dacologie, care a avut loc la sfârşitul lui iunie în Bucureşti, urmat de o comemorare publică la Orăştie, a fost dedicat eroicei lupte pentru neatârnare condusă de regele dacilor, Decebal. Comemorare, şi nu celebrare! O „celebrare” şi- ar fi dorit fie niscaiva bărbi academice care au apucat în secolul trecut să-şi ridice piedestale lăudând, sub semnătură proprie, toate perioadele de succesive şi temporare ocupări străine ale pământurilor acestui neam, fie megieşi şi interpuşi interesaţi în străvechea teză că dacii au pierit sub călcâiul latinilor iar vlahii „s-au format” târziu, mai târziu, cam după ce strămoşii acestor megieşi s-au „descălecat” în ţinuturile carpato-balcano- danubiene!…
Parodia tropăirii la Bucureşti, în toamnă, pe capătul Căii Victoriei, a unei trupe de figuranţi invitaţi din Ungaria (!) îmbrăcaţi în platoşe române – umilitoare bazaconie organizată, incredibil, de actuala direcţie a Muzeului Naţional de Istorie a României (!?) – n-a fost decât un palid şi ridicol icnet de vanitate în numele celor care preferă să se pretindă, slugarnic, urmaşii prostituatelor din coasta celor vreo şapte-opt castrumuri romane înfipte pentru un secol şi jumătate în fragmentul bogat al Daciei. Romanii imperiali au jefuit un secol şi jumătate Dacia de însemnate bunuri materiale; unii conaţionali ai noştri, astăzi, ar vrea să continue să o jefuiască şi de istorie!…
G.T.G.: Ce este limba română şi în ce măsură păstrează conotaţii dacice în vocabular?
N.S.: Din nou, întrebarea dvs. aduce involuntar ecoul erorilor tradiţionale: limba noastră nu „păstrează conotaţii dacice”, ea este (precum noi suntem urmaşii în linie dreaptă, prin veriga vlahă, ai strămoşilor geto-daci!) strănepoata vechii limbi, limba gentilică de pe cursul mediu şi inferior al Dunării, vorbită între Carpaţi, Balcani, Dinarici şi Alpi. Se ajunge treptat la concluzia că era o limbă comună a acestei arii, în neolitic, denumită în vremurile moderne ba „ariană” ba „indo-germanică” ori mai recent : „indo-europeană” pe care mai corect ar trebui s-o numim „DANUBIANĂ” (aşa cum propune profesorul Timotei Ursu, consilierul ştiinţific al societăţii „Dacia Revival’, al cărui punct de vedere îl preţuiesc şi îl împărtăşesc). Este limba pe care astăzi lingviştii – unanim pe plan internaţional – o consideră idiomul ancestral al „vetrei indoeuropene”
După numeroase studii comparative, a devenit tot mai evident că aceste aşa-numite (impropriu!) limbi indo-europene nu au o origine asiatică sau nord-pontică, ci sunt derivate centrifugal dintr-o „zonă centrală” situată chiar în mijlocul Europei: o zonă de înfloritoare dezvoltare autohtonă a agriculturii şi a creşterii vitelor, un centru de difuzie cu o mare densitate de locuire, care se dovedeşte arheologic a fi cel al cursului mediu şi inferior al Văii Dunării. Pe parcursul a trei-patru milenii, odată cu roirea periodică a excesului de populaţie în toate direcţiile cardinale, s-au „desprins” – în etaje diferite de timp! – familii lingvistice. Acestea s-au dezvoltat apoi, prin slăbirea contactului cu vatra, prin autoproces al evoluţiei lingvistice, dar şi asimilând elemente lexicale ale populaţiilor peste care s-au aşezat, devenind în timp cunoscutele grupe ale limbilor„indo-europene”: indo-iranice (în Est), greco-anatolice (în Sud), romanice (în Sud-Vest), celtice (în Vest), anglo-germanice (în Nord-Vest), balto-slave (în Nord-Est). Nu trebuie să ne mire că un idiom fundamental, situat în centrul danubian al acestui evantai lingvistic, cum este limba română (şi ea: urmaşă a Danubienei iniţiale!) deţine mai toate cuvintele lexicului de bază, ba şi structuri gramaticale, cu corespondenţe în absolut toate grupele amintite mai sus! Situaţia era atât de frapantă, încât în perioada… tinereţii lingvisticii, când domina ideea unei limbi „indo-europene” importate din Asia, lingviştii români au cedat cosmopolit sugestiei lingviştilor străini (care,
de fapt, nu cunoşteau limba română!), încetăţenindu-se ideea profund eronată că româna este formată dintr-un amalgam de „împrumurturi” din… latină, din limbile slave din Sud, din cele slave de Est, ba şi din. germană, maghiară, turcă şi greacă modernă.
Lipsa de informaţie, ca şi „modelul” acceptării mecanice a descendenţei actualilor români din. legiunile române au făcut să se ignore sistematic probabilitatea păstrării comune, din Limba Danubiană Centrală, a unui impresionant volum de cuvinte şi structuri lingvistice, atât în limbile astăzi învecinate nouă, cât şi în actuala limbă română! Evident, ne referim la limbile din familia indo-europeană. În structura acestora, de la caz la caz, apar şi „conotaţii” ale unor idiomuri şi mai străvechi, ale unor triburi autohtone, pre-neolitice, anterioare dezvoltării explozive a limbii Danubiene. Probabil că aceasta este explicaţia existenţei în română şi albaneză (ca şi în idiomul danubian geto- dac!) a circa două sute de cuvinte „ilire” care nu se regăsesc în celalte limbi „indo-europene” În cazul vorbitorilor unei alte grupe de limbă, cum sunt maghiarii ori turcii, precum şi bulgarii originari (din familia limbilor fino-ugro-turcice), dincolo de câteva împrumuturi reciproce, fireşti unei „convieţuiri”, este o chestiune de logică elementară că, la imigrarea dovedită a acelor strămoşi ai lor – fie în Pannonia, fie în profund tracica Anatolie – au preluat nu numai păşuni, ogoare, păduri, sate, oraşe şi supuşi, ci şi cuvinte găsite acolo, în special cele cu caracter „tehnic” denumind realităţi care nu le aparţineau. Este, de pildă, ridicol să derivăm românescul „oraş” din. maghiarul „varos” (citiţi: waroş), de vreme ce vorbitorii de maghiară veche, proveniţi din zona stepelor nomadismului, nu aveau acolo oraşe; dar aveau, pasă-mi-te. cuvântul care să le denumească?! Spre deosebire de vlahi, care aveau oraşe, dar, nu-i aşa, aşteptau alogenii ca să-i. înveţe cum să le spună acelor „îngrămădiri de case”?!… Ei, acest exemplu e doar o picătură din marea de probleme care îşi reclamă reexaminarea şi recalificarea temeinică.
G.T.G.: Care a fost influenţa dacilor în Roma şi Imperiul Roman, pe ce durată s-a extins aceasta, cum s-a manifestat acest lucru în arta română şi unde se mai pot vedea opere din acea epocă?
N.S.: N-ar trebui să spuneţi „influenţă” ci prezenţa geto-dacilor la Roma. Istoricii italieni sunt, în cvasitotalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat militar, dar şi cu tradiţii agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei şi Savei şi „năvălind” peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni – sau, oricum, anteriori – în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraş Trieste. Nici măcar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviţi harta şi veţi vedea că, de pe cursurile celor două râuri amintite până în zona Trieste- Goriţia, au avut de mers mai puţin decât le-a trebuit oştenilor lui. Dragoş Vodă pentru a „descăleca” pe apa Moldovei!… Mai lung – de câteva secole! – a fost drumul dorienilor, pe Morava şi Vardar (din actualul Banat până în Macedonia şi Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al indo-iranicilor sau cel al cimerienilor şi hittiţilor; ba chiar extensia spre Nord-Vest, mai recentă (către sfârşitul neoliticului) a proto-celţilor, peste izvoarele Dunării.
Prin urmare, strămoşii latinilor şi ai geto-dacilor s-au aflat iniţial în aceeaşi vatră danubiană (amintiţi-vă şi simbolul „natal” al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Aşa se şi explică acuzata apropiere (şi nu „derivare”!) a lexicului şi structurii gramaticale între latină şi română sau între română şi celelalte limbi romanice, ba chiar cele „celtice’, „anglo-germanice” şi„balto-slave”. În timp (şi anume atunci când
latinii Romei au început să devină o forţă invadatoare şi dincolo de Pensinsula Italică, cu vădite tendinţe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasipermanent cu „pericolul român’. Dar cei doi verişori, neamuri mai apropiate decât s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerţie, ale unor „sclavi geţi’ în fapt: ale unor luptători sau sacerdoţi danubieni) sunt mărturii ale acestui contact social, la Roma şi în alte colţuri ale Peninsulei; şi n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acest conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Greciei, a Macedoniei şi a „geticelor” Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural şi economic, dincolo de conflictele uzuale în Antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedeşte inclusiv bogatul inventar monetar român găsit în Dacia, ca şi contrafacerea monedelor române pe plan local!
Probabil că mulţi vor trebui să mediteze serios la imaginea – insuflată lor artificial – a „primitivei Dacii”, dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, Augustus, a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie foarte serios examinată ipoteza că aşa-numita „Sarmisegetusa Romană” a fost adevărata capitală a geto-dacilor iar construcţiile „romane” de acolo au fost ridicate – inclusiv cu meşteri romani şi după planuri „mediteraneene’, cum sugerează Dio Cassius! – mult anterior apariţiei legiunilor lui Traian în Ţara Haţegului (probabil că numai într-o astfel de capitală urbană şi confortabilă se pregătea împăratul Augustus să-şi dea de soţie fiica, regentului dac!).
Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza – bazată pe referinţele lui lordanes, Isidor din Sevilla şi ale unui impresionant număr de învăţaţi medievali – că „goţii”erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea să ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiaşi neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern al imperiului, sub Caesar, apoi în formarea unor „cohorte” în… armata romană, în furnizarea de împăraţi şi generali romani de origine danubiană între secolele II- V, dar până şi în prăbuşirea Romei, datorată. goţilor! Subiectul însă e prea vast ca să-l putem comprima într- un astfel de răspuns rezumativ.
G.T.G.: A existat un scris „dacic”? Se poate încă vedea acesta în ziua de azi? Există vreo continuitate între tăbliţele de la Tărtăria (7.000-7.500 I.C.) şi scrisul dacic preromanic? Sunt plăcuţele „dabogete” contrafăcute, sau autentice? De ce?
N.S.: „Scrisul dacic” este unul din aspectele cele mai sensibile ale cercetării contemporane. Pe de o parte deţinem dovada „Tabliţelor de la Tărtăria”, care s-au dovedit anterioare cu două milenii apariţiei scrisului în Summer; pe de altă parte, au ieşit la iveală, recent – graţie hărniciei „neprofesionistului” dar îndrăgostitului de istorie inginer Dan Romalo – uimitoarele copii (în plumb) ale „tăbliţelor de la Sinaia”. Acestea au fost nu numai tăinuite, dar şi jecmănite barbar vreme de un secol, în beciurile Institutului bucureştean de. Arheologie (!). Să nu uităm inscripţia de trei cuvinte de pe colanul de aur de la Pietroasa – interpretată eronat drept gotică, sau aceea aşa-zis illirică din „Necropoli di Komani”: ANA OHOHICER, interpretată în mod comic drept un rebus de limbă greacă (vezi „Dacii vorbesc” – Iordache Moldoveanu, p. 15)
Să mai amintim inscripţia pelasgă, de 14 propoziţii, de la Camina din Lemnos, care aşteaptă, în Muzeul din Atena, de mulţi ani de zile să fie interpretată corect; literele ei nu pot fi greceşti,
fiindcă neamul ce va rămâne cu acest nume, „grex, gregis” nici nu apăruse încă în Europa, când a fost scrisă această inscripţie în alfabetul geto-pelasgo-trac. Ce putem spune despre inscripţia geto-dacă de la Kiolmen, găsită pe o piatră în anul 1965 şi care stă pripăşită la Preslav, din cauza citirii ei eronate de către bulgarii Beşevlev şi Georgiev!
Inelul de la Ezer, de pe valea Hebrului, având trei propoziţii deosebit de interesante în conţinut, scrise în limba daco-getă, nu înţeleg de ce filologii români nu îl iau în consideraţie. Pe când pe inelul de aur de la Celei, Sucidava – Oltenia se scriau rugăciuni în proto-latină priscă (latina arhaică), „Populi romani” era PĂSTOR şi practica o agricultură rudimentară în Latium. Toate cele menţionate mai sus sunt gata să spună foarte multe despre limba pelago-geto-dacă, limbă căreia i se refuză dreptul de a fi avut un alfabet, deşi primele alfabete au fost create şi promovate de către pelasgo-geto-daci (vezi lordache Moldovan). Oare chiar trebuie să-l aştepăm pe italianul Marco Merlini să ne spună că scrisul a apărut prima oară în lume la noi? Îmi amintesc când am prezentat, la al 39-lea Congres Internaţional de la Kalamazoo, Western Michigan University, SUA, 6-9 mai 2004: „When no one read, who started to write?” lumea în sală a aplaudat. Când însă le-am vorbit românilor, la Bucureşti, despre acelaş subiect :„Când nimeni în lume nu citea, la Tărtăria se scria’, ştiinţificii de acolo s-au grăbit să mă taxeze drept protoconist!
Să aşezăm între aceste extreme tradiţia documentară a existenţei unui celebru Kogaion hiperboreic (care s-a dovedit astăzi a fi marele centru al sanctuarelor de la Grădiştea, din Munţii Orăştiei, un veritabil unicat mondial recunoscut ca atare de UNESCO!) şi apelarea expresă, de către lordanes, a existenţei unor misterioase „înscrisuri de legi ale geţilor” intitulate Legile Belagine. Chiar dacă tradiţia culturală a Europei antice Centrale
şi de Nord, „transmontană” (spre deosebire de tradiţia peri- mediteraneeană!) cultivă „secretul comunicării sacerdotale” şi metodele de învăţare memotehnică prin memorizarea unor imnuri – ca în practica culturală druidică -, tot mai multe dovezi se acumulează astăzi pentru identificarea unor forme de scris străvechi, paralele sau anterioare celor tradiţional recunoscute: etrusc, sumero-accadian, egiptean, fenician, linear A şi B, etc…
Forme de scris similare, ca metode de comunicare sau „înregistrare”, au apărut spontan şi relativ concomitent, ori sunt într-o relaţie care aşteaptă încă să fie relevată. Aşa, de pildă, există o vizibilă asemănare între „alfabetul Ogham” din Irlanda secolelor VI-VII e.n., „inciziile pe bâtele ciobăneşti” în Carpaţi, o parte a semnelor de pe tăbliţele de la Tărtăria şi extrem de interesantul – şi puţin studiatul! – alfabet clasificat astăzi drept al… „runelor maghiare”, în fapt transilvan, utilizat până târziu în Evul Mediu în ţinuturile secuieşti, zonă care a fost în Antichitate vatra agatarşilor!
Întrebarea dvs. asupra „plăcuţelor daco-gete” îşi găseşte un prim răspuns chiar pe situl www.dacia.org , articole/Rom: „Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie?’. Vă pot spune că în anul 1875, cu ocazia construirii castelului Peleş din Poina Văcăria, Sinaia, s-a descoperit un tezaur de aur compus din mai multe tablete de aur scrise în relief şi alte obiecte de aur. Din ignoranţă sau din…. tezaurul a fost cedat de guvernul procarlist Lascăr Catargiu, lui Carol I. Acesta, în mare taină, decide să le topească şi cu banii obţinuţi pe aur să-şi continue ridicarea castelului. S-au efectuat însă nişte copii în plumb la o fabrică de cuie din Sinaia. Am înţeles că unele copii au ajuns la prof. Niculescu-Plopşor. În 1978 a fost trimis la Muzeul Mânăstirii din Sinaia cercetătorul stiinţific M.Dogaru de la Institutul de Studii Istorice şi Politice, care se pare că a luat de acolo două tăbliţe
conţinând această scriere dacică. Ce a făcut el cu ele nu am aflat. În salutara lucrare a lui Dan Romalo, „Cronică apocrifă pe plăci de plumb” premiată de Societatea „Dacia Revival” vedem fotografiate, şi publicate, împreună cu o încercare de descifrare aceste uimitoare „plăcuţe de plumb’, tăinuite atât de suspect în beciurile Institutului de Arheologie din Bucureşti şi taxate (de incapacitatea sau de frustrarea unor cercetători care îşi văd ameninţate mai vechile lor teorii!) drept… falsuri. Cele 79 de extraordinare „falsuri” sunt, în realitate, copiile în plumb, foarte îngrijit realizate, după nişte originale care – ne asigură inginerul Romalo – nu puteau fi decât din aur, cu o tehnologie pe cât de originală, pe atât de dificilă, reclamând un înalt nivel de pricepere meşteşugărească. (Am reprodus fotografiile acestora, cu acordul autorului cărţii, pe site-ul www.dacia.org, unde le pot consulta toţi utilizatorii de computer).
Faptul că originalele – de aur?! – au dispărut, probabil topite, este regretabil; dar există copiile elocvente ale acestor înscrisuri în care, reţineţi: numele lui Burebista este pomenit vizibil de 37 de ori, al dacilor de 22 de ori, al lui Decebal de 21 de ori, al Sarmisegetusei de 31 de ori, al lui Zalmoxis de 8 ori. Aş dori să menţionez şi lucrarea lui lordache Moldoveanu, „Dacii vorbesc” (anul 2000, editura Semne), unde, la pagina 136-137, sunt redate două din aceste tăbliţe împreună cu o descifrare a lor.
Nu vi se pare doar şi numai acesta un argument zdrobitor pentru care aceste tabliţe, redactate în trei alfabete diferite, ar fi trebuit să devină un obiectiv de cercetare primordial, nu numai pentru diferiţi cutezători individuali, ci pentru un puternic colectiv pluridisciplinar, organizat şi finanţat de însăşi Academia Română?! Ei bine, după ce doi „academici” – asupra cărora planează bănuiala că au fost părtaşi la condamnabila tăinuire în beciuri a acestei comori! – au declarat bâlbâit, într-o emisiune tv., cum că ei le consideră (fără niciun temei!) falsuri, iată că au trecut trei ani de la publicarea fotografiilor referenţiale de către Dan Romalo fără ca forumul ştiinţific, finanţat din bugetul naţional, să fi imaginat un astfel de colectiv de cercetare colectivă şi exhaustivă; iar Muzeul Naţional de Istorie a României îşi cheltuieşte fondurile în transportul, cazarea şi hrănirea unor „invitaţi din… Europa” costumaţi în armuri legionare române şi chemaţi să mărşăluiască în inima capitalei românilor pentru a le „reaminti” că – în lipsă de documente elocvente! – ei nu sunt nimic altceva decât, cel mult, copiii din flori ai centurionilor abătuţi cândva pe aceste meleaguri!.
Referitor la conecţia Daciei cu textele vedice, cu posibilă conecţie între lumea tracilor şi Asia, precum şi cu „Auraicept mă N-Eces” opera în limba gaelică a învăţatului irlandez Longarad, din secolul al VII-lea al erei noastre şi redactată într-o variantă a alfabetului Ogham, pentru a nu lungi excesiv acest interviu vă propun să le socotim subiecte ale unor discuţii ulterioare. Cu atât mai mult cu cât zilnic apar noi descoperiri, dovezi materiale sau ipoteze plauzibile, justificate ştiinţific. Când, pe baza unui fond de informaţii disponibile atunci, am scris – în urmă cu un deceniu şi jumătate – cartea „Noi nu suntem urmaşii Romei!”, am totalizat, argumentând, o concluzie iniţiată de Nicolae Densuşianu, de Nicolae Miulescu, parţial de Hasdeu, ba chiar intuită corect de Petru Maior şi de o serie de alţi cercetători. În acest deceniu şi jumătate care s-a scurs de atunci, principiul enunţat în însuşi titlul volumului nu s-a modificat; dar o serie de date de referinţă s-au completat, s-au modificat, ori s-au impus preponderent. Ne aflăm în faţa unui ogor ştiinţific abia desţelenit care, cum spuneam, devine teritoriul unor complexe colective de cercetare inter- şi pluridisciplinare, nu numai al unor intuiţii individuale. Pas cu pas, răspunsurile apar etalate pe internet şi sunt identificabile prin porţile Google, Wikipedia sau pe cele peste 1000 de site-uri cu profil de istorie. Între acestea se află şi site-ul societăţii „Dacia Revival International”: www.dacia. org, deschis atât pentru informare, cât şi pentru comentariile celor care îl frecventează. Nu posed „răspunsuri” suplimentare, iar preocupările mele de bază (de doctor, de director de policlinică, de preşedinte al Societăţii Medicilor Români de la New York şi, nu în ultimul rând, de preşedinte activ al „Daciei Revival”) nu îmi îngăduie, ca timp material, să port îndelungi discuţii individuale, chiar dacă apreciez în mod deosebit interesul pentru istorie al unor semeni ai mei. Le recomand frecventarea site-ului şi abonarea la revista noastră, „DACIA MAGAZIN” Să nu uităm, apoi, că anul 2007 va fi şi cel al celui de al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie, dedicat apelativ de astă dată anticei regine a massageţilor nord-pontici, Tomyris; ca de obicei însă, congresul va fi prilejul anual de etalare a celor mai noi ipoteze şi dovezi dedicate efortului de descifrare a mult prea multelor „taine” ale trecutului nostru!… (congresul va avea loc la Bucureşti, în perioada 20-21 iulie 2007 n.red.)
Dr. Napoleon Savescu
PUBLICAȚII:
1999 – „Noi nu suntem urmașii Romei” (1999, Editura Intact,București, România), www.dacia.org
1999 – „În căutarea istoriei pierdute”, www.dacia.org
1999 – „Vizită în Guatemala”, www.dacia.org
2000 – „Originea rasei umane” (Primul Congres Internaţional de Dacologie: Sarmisegetusa; „Dacia magazin”, februarie 2003, p.10)
„The Carpatho-Danubian Space”, www.dacia.org
2001 – „The Romanian”, www.dacia.org
2001 – „Burebista și epoca” (al II-lea Congres Internațional de Dacologie, 15-16 august 2001, București)
2001 – „Călătorie în Dacia – Ţara Zeilor”, www.dacia.org
2002 – „Onoare memoriei lui Nicolae Densușianu” (al III-lea Congres Internațional de Dacologie, 21-24 iunie 2002, București)
2002 – „A new approach to the Origin of the Romanian people”(37 th. International Congress on Medieval Studies, 2-5 May 2002,Western Michigan University Kalamazoo, USA), www.dacia.org
2003 – „Zeii albi din Tiahuanaco”, www.dacia.org
2003 – „Scrisoare deschisă adresată tinerilor români” („Dacia magazin”, ianuarie 2003, p.4), www.dacia.org
2003 – „Ei, Vlahii, au fost Daci, și Dacii suntem noi” („Dacia magazin”,martie 2003, p.9)
2003 – „Apariția scrisului în lume și Tartaria” (al IV-lea Congres Internațional de Dacologie, 19-20 iunie 2003, București)
2003 – „Căciula Dacică” (al IV-lea Congres Internațional de Dacologie,19-20 iunie 2003, București)
2003 – „Prima diaspora Carpato-Dunăreană” („Dacia magazin”,decembrie 2003, p.19)
2004 – „A mai plecat un Dac… acasă la Zalmoxis” („Dacia magazin”,februarie 2004, p.1)
2004 – „Cronică Dacică pe plăci de plumb” („Dacia magazin”, mai 2004, p.1)
2004 – „Civilizația Dunăreană, rădăcini” (al V-lea CongresInternațional de Dacologie, 25-26 iunie 2004, București)
2004 – „N.Densușianu și M.Eminescu” (Cenaclul literar „M.Eminescu”,New York, 15 aprilie 2004)
2004 – „When no one read, who started to write?” (39 th.International Congress on Medieval Studies, 6-9 May 2004, Western Michigan University Kalamazoo, USA)
2004 – „Ștefan cel Mare – erou al neamului Daco-Român” („Dacia magazin”, septembrie 2004, p.20)
2005 – „M.Eminescu și N.Densușianu, momente de referință ale dacismului și patriotismului românesc” („Dacia magazin”, februarie 2005, p.12)
2005 – „The mystery of Sarmisegetusa as reected in the Middle Ages” (40 th. International Congress on Medieval Studies, 5-8 May 2005, Western Michigan University Kalamazoo, USA)
2005 – „De șase ani Dacia Revival…” („Dacia magazin”, mai-iunie 2005, p.3)
2005 – „Noi, Dacii. Începuturi” (al VI-lea Congres Internațional de Dacologie, 30 iunie-01 iulie 2005, București)
2005 – „86 de ani de la salvarea Ungariei de comunism de către trupele române” („Dacia magazin”, august 2005, p.18)
2005 – „Cucerirea Americii de către Carpato-Danubieni” („Dacia magazin”, noiembrie 2005, p.26)
2005 – „CRĂCIUN, vechi cuvânt dacic” („Dacia magazin”, decembrie 2005, p.19)
2005 – „Anul 2006, anul Decebal. Scrisoare deschisă” („Dacia magazin”, decembrie 2005, p.1)
2006 – „Dreptul la replica” („Dacia magazin”, aprilie 2006, p.2)
2006 – „Războaie uitate” (al VII-lea Congres Internațional de Dacologie, 28-29 iunie 2006, București)
ACȚIUNI CIVICE
Am ridicat trei monumente pe teritoriul țării:
2001 – statuia regelui „Burebista” (Orăștie, jud. Hunedoara)
2002 – Monumentul „Nicolae Densușianu” (Densuș, Țara Hațegului,jud. Hunedoara)
2003 – Monumentul „Primul mesaj scris din istoria omenirii” (Tărtăria,jud. Alba)
Preluat din Revista „Noi, NU!”
Fragment din cartea:
GABRIEL TEODOR GHERASIM, ROMÂNIA: MARTIRII ŞISUPRAVIEŢUITORII DIN COMUNISM, Editura Libris Editorial, Brasov, 2018.
Comments are closed.