SĂ NE CUNOAȘTEM DOMNITORII: ȘTEFAN CEL MARE

Spread the love

Autor: Mioara BACIU

Fiu al lui Bogdan al II-lea (care a fost domnitor al Moldovei în perioada 12 octombrie 1449 – 17 octombrie 1451) şi al soţiei sale numită Oltea, Ştefan al III-lea care devine Ștefan cel Mare și ulterior, Ștefan cel Mare și Sfânt (după ce Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat), s-a născut, cel mai probabil, în anul 1438, la Borzești și a decedat la 2 iulie 1504 la Suceava.

Mama lui Ștefan cel Mare s-a numit Maria Oltea, fiind cunoscută și sub numele de Doamna Oltea. Ea a fost înmormântată la Mănăstirea Probota. Există însă o incertitudine dacă a fost sau nu oficial soția domnitorului Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan.

Profesorul de istorie sucevean Ilie Gliga afirmă relaţia dintre Bogdan II şi mama domnitorului s-a oficializat abia în 1439, când Ştefan avea deja vârsta de şase ani.

A fost căsătorit de trei ori şi a avut opt copii legitimi.

Evdochia din Kiev a fost prima soție a lui Ştefan, cu care s-a căsătorit în 1463 şi cu care a avut trei copii, pe Alexandru, Petru şi pe Elena (cea care avea să devină soţia lui Ivan Ivanovici, moştenitorul cneazului Moscovei).
La patru ani după căsătorie, respectiv pe 25 noiembrie 1467, Evdochia a murit şi a fost înmormântată în Biserica Mirăuţi din Suceava.
Despre fii lui Ștefan cel Mare cu cea dintâi soție, respectiv, despre Alexandru, cel care ar fi trebuit să-i urmeze la domnie lui Ştefan, se ştie că a murit în 1496, iar fratele său Petru s-a stins din viaţă în anul 1466, la vârsta de doar un an.
Fiica să, Elena, a avut o viaţă grea după moartea lui Ivan Ivanovici, când chiar a fost arestată, murind în anul 1505, în închisoare și fiind înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia cu numele de Elena Voloşanca (după cum o numea socrul ei).
Nefast destin pentru copiii din prima căsnicie!

Maria de Mangop, pe numele ei adevarat Maria Asanina Paleologhina (nobilă bizantină, principesă de Theodoro) a fost ce-a de-a două soție a lui Ştefan cel Mare cu care s-a căsătorit în luna septembrie 1472 și a avut doi băieţi, Ilie şi Bogdan.
Despre acești doi copii se spune că ar fi fost gemeni şi că ar decedat la vârste fragede, Ilie în 1473 (anul naşterii sale), iar Bogdan, în 1479, la vârsta de şase ani.
Destul de repede, în 1477, respectiv, la cinci ani după căsătorie, a decedat și Maria de Mangop și a fot înmormântată în biserica Mănăstirii Putna.
Istoria s-a repetat și cu soarta copiilor din a două căsnicie. Nici cea de-a două soție nu a trăit mai mult de cinci ani după căsătorie.

În 1480, la vârstă de 45 ani, Ștefan cel Mare se căsătorește cu Maria Voichiţa (în vârstă de 18 ani), fiica lui Radu cel Frumos, domnitorul Ţării Româneşti şi fratele lui Vlad Ţepeş. Ea a fost luată ostatică de către domnitorul moldovean, împreună cu mama ei, încă din anul 1473.

Cu cea de-a treia soție, Ștefan cel Mare a avut trei copii: Bogdan, cel care l-a urmat la tronul Moldovei după moarte, şi fiicele Ana şi Maria – Chejna.
Dacă în ceea ce privește numărul copiilor nelegitimi pe care i-ar fi avut Ștefan cel Mare există incetitudini, se poate spune cu siguranță că Petru Rareş (născut în 1483), care a fost domnitorul Moldovei între 1527 – 1538 şi 1541 – 1546, este fiul lui Ştefan din afară căsătoriei, Maria Rareşoaia fiind mama acestuia. Grigore Ureche (1590 – 1647) menționează în cronică să, “Letopisețul Țării Moldovei”, că Petru Rareş („Pătru Măjariulm poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău”) a fost sprijinit de boieri și târgoveți, pentru a deveni domnitorul Moldovei.
Din pomelnicul Mănăstirii Bistriţa aflăm că un alt fiu nelegitim al lui lui Ştefan cel Mare, este Alexandru, care ar putea fi fiul Maruşcăi, însă despre Maruşca și fiul ei, izvoarele istorice nu consemnează prea multe. S-a vehiculat chiar ideea că Alexandru ar fi, de fapt, fiul Evdochiei din Kiev, prima soţie a domnitorului moldovean.
În pomelnicul trimis de Ştefan în anul 1466 (așa cum rezultă dintr-un act al Mănăstirea Zografu din Muntele Athos), acesta cerea să fie trecuţi „şi pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copii noştri dăruiţi de Dumnezeu Alexandru şi Elena”.
Despre Bogdan (Bogdan cel Orb), Nicolae Iorga a lansat ipoteza că este un alt fiu nelegitim al lui Ștefan, susţînând că el a fost născut de Maria Voichiţa în perioada în care Ştefan cel Mare era căsătorit cu Maria de Mangop, însă această ipoteză a fost infirmată după ce s-a aflat că domnitorul moldovean a avut doi fii cu numele de Bogdan, unul cu Maria de Mangop și unul cu Maria Voichiţa.
Şi despre Petraşco de la Putna, s-a presupus că este un alt fiu neligitim al domnitorului, însă istoricii au demontat această probabilitate, întrucât el a fost înmormântat la Putna, în necropola domnească, ceea ce dovedea că era fiu legitim al domnitorului și al Evdochiei din Kiev.

Revenind la perioada sa de domnie, se cuvine să facem următoarele precizări:
A domnit în perioada 1457-1504 și a avut cea mai mai mare perioada de domnie din istoria medievală a Țărilor Române (47 ani).

Refugiindu-se în Transilvania (după moartea tatălui sau), unde domnea Iancu de Hunedoara (1441-1456), Ștefan se familiarizează cu tacticile militare ale acestuia, în care se îmbinau elemente de artă militară din estul, centrul şi vestul Europei.

Se urcă pe tronul Moldovei pe dată de 12 aprilie 1457, în urmă bătăliei de la Doljești (Dolhești), unde îl învinge pe Petru Aron, ajutat cu forță militară de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472; 1476) și de către partizanii săi din sudul Moldovei.

Găsește o Moldova săracă, tributară turcilor, însă datorită abilităților, calităților sale de diplomat și conducător militar, în perioada sa de domnie, Moldova cunoaște cea mai mare înflorire, dezvoltare economică și socială, în care primează stabilitatea politică, gestionând foarte bine momentele de criză majoră, determinate de intervențiile militare ale statelor vecine, de desele tentative de îndepărtare a să de la domnie, atât din interior cât și din exteriorul țării.

Pentru a înțelege în ce a constat sau cum și-a exercitat Ștefan cel Mare domnia în Moldova, se cuvine să cunoaștem politica internă și externă promovată de către acesta.

Astfel, izvoarele istorice certifica faptul că, pe plan intern, Ștefan a încercat să-și apropie și să-și asigure loialitatea răsesilor (prin împroprietăriri colective) și a micii boierimi, cărora le-a acordat demnități, funcții, având în vedere meritele militare ale acestora, dar și loialitatea față de domnitor sau înrudirea cu acesta.
Și-a format astfel -„oastea cea mare”, pe care se putea baza și care reprezenta o forță umană menită să asigure liniștea socială.

Politica de apărare a teritoriului promovată pe plan extern a fost posibilă datorită celor două mari obiective urmărite de către domnitorul moldovean, și anume: impunerea sau susținerea unor conducători în țările vecine mici (Țara Românească și Hanatul Crimeii), pe sprijinul cărora să poată conta, precum și politică de alianțe care să țină la distanță de Moldova, Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei.

Și-a concentrat eforturile în direcția realizării unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, prin trimiterea de soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia, însă acest demers a fost sortit eșecului.

A încercat crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării prin construirea unei rețele de cetăți, ce cuprindeau cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăusna și Hotin.
În al doilea rând, a creat o armata modernă cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în campanii militare.

A purtat în timpul domniei sale, peste 40 de războaie sau bătălii, majoritatea victorioase, dintre care amintim: victoria de la Baia asupra lui Matei Corvin în 1467, victoria de la Lipnic împotriva tătarilor, în 1469 sau victoria repurtată în Bătălia de la Codrii Cosminului asupra regelui Poloniei Ioan Albert, în 1497.

De departe, cea mai zdrobitoare bătălie a fost Bătălia de la Vaslui de la 10 ianuarie 1475 împotriva turcilor conduși de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei.
A urmat în 1476 înfrângerea de la Valea Albă-Războieni de către sultanul Mahomed al II-lea, ceea ce a condus, inevitabil, la instaurarea suzeranitatii otomane în Moldova, însă Ștefan a obținut conservarea instituțiilor și a autonomiei politice interne, în schimbul unui tribut anual modic, dovedindu-și încă o dată calitățile de de bun negociator, de diplomat, de om politic.

Urmare pierderilor generate numeroasele bătălii, Ștefan a inițiat măsuri de redresare a situaţiei social-economice, dar și a celei politice, înlăturarea tendinţelor marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea centrală, prin favorizarea și consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii), susținerea și încurajarea negustorimii, dezvoltarea legăturilor comerciale externe.

În plus, a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării („oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea cea mare” – chemată numai în caz de atac extern). A promovat introducerea unei discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării, măsurile sale militare vizând şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă, Suceava, Neamţ, Crăciuna.

Ștefan cel mare a fost un conducător militar de excepție, a dat dovadă de abilități diplomatice, care au avut la baza o politică internă și externă pe măsură. Luptele cu turcii, tățării, maghiarii, polonii i-au adus domnitorului moldovean victorii și recunoaștere națională și internațional și a asigurat independent și suveranitatea țării.
S-a remarcat, de asemenea, prin calități de bun negociator, a inițiat tratative în scopul organizării alianței antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului turcoman din Anatolia orientală şi Iranul Occidental. Totodată, a încheiat alianțe cu state puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul Crimeii, Imperiul Otoman, cnezatul Moscovei, Polonia, Ungaria, Veneţia, Statul Papal).
Artă militară moldovenească a fost prin excelenţă defensivă și se baza pe folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat prin ridicarea la luptă a populaţiei, și nu prin angajarea de mercenari (că în centrul şi vestul Europei).
A dispus de o armată estimată la maxim 50.000 oameni, iar printr-o serie de strategii şi tactici eficiente, a știut să îmbine apărarea iniţială cu contraatacurile ulterioare, cu încercuirea, atragerea în ambuscade, în locuri împădurite, atacarea prin surpindere, care s-au dovedit a fi decisive, asupra invadatorilor.
Domnitorului i s-a dat denumirea de „cel Sfânt”, pentru că, după fiecare victorie ridica câte un lăcăș de cult, dar și pentru că i s-au atribuit însuşiri supranaturale, în ceea ce privește apărarea ţării şi a poporului său, fiind, de asemenea, protector al culturii şi promotor al ortodoxiei.
Astfel, în luna iunie 1992, Ştefan cel Mare a fost canonizat prin decizia de canonizare adoptată de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

 

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *