Autor: Prof. Nicuța Ardeleanu-Blaga
Volumul de poezii Cuvinte înmuiate-n ceai semnat de Aurelia Cucu, profesor de limba engleză la Colegiul de Industrie Alimentară Elena Doamna Galați, apărut la JustFiction Edition, are ca subtitlu mențiunea: Poezii pentru copii mici și mari. După exemplul colegei Gina Marinescu, deja consacrată prin publicarea mai multor volume, Aurelia Cucu vine să ne amintească faptul că românul s-a născut poet, că există în fiecare dintre noi o fărâmă de trăire puternică, de talent, de dorință de a împărtăși cu semenii. O carte înmânată-n taină, ca un dar special, de suflet. În tăcere, cu bucuria dăruirii, ca un semn profund de prietenie, ca atunci când vrei să împarți doar cu cei foarte apropiați fericiri și neîmpliniri, zâmbete și lacrimi.
Poezia pentru copiii cei mici fascinează prin inocență, ritm, voioșie. Un exemplu elocvent poate fi Clopoțica: Face tot ce i se spune/ Și deșteaptă-i mititica,/ Crede doar în fapte bune/ Și se cheamă Clopoțica. Poezia de sezon Mi-e dragă iarna uneori aduce veselia generată de darurile acestui anotimp alb: Ne dă sclipire-n ochișori,/ Copii pe pârtie buluc/ Îi pupă fulgii pe năsuc…
Mama rămâne și în poezia Aureliei Cucu imaginea sfântă, dătătoare de viață și de sens: Nu pot să fac și să desfac,/ Să văd, să plâng, să mă prefac,/ Să iau ceva sau chiar să dau,/ Eu fără mama nu pot, nu vreau. (Mama) Dacă mama e absolut indispensabilă, durerea pierderii tatălui lasă răni adânci și eterne: Pe fruntea lui, mult încruntată,/ Stau ani de încordare,/ S-aducă acasă leafa toată/ Și să mă crească mare. (Tata)
Nu lipsește din peisajul liric chipul idealizat al bunicilor, prezență firească în copilărie: Când vreau pe-o creangă să m-atârn/ Să rup, de cruzi, doi zărzărei,/ Și să-i mănânc întinsă-n fân,/ Mă-ntorc la ei, la bunii mei…, devenită dureroasă absență: Când cu ei timpul umple gropi,/ Și fire pe obraz se torc,/ Când ei sunt țărna de sub tălpi,/ Eu unde să mă-ntorc?
Ilicul negru al bunicului e semn al trecerii lui care alină și doare deopotrivă: Cu brațe scurte și vânjoase în brațe iar mă ține/ Îți mulțumesc fata lui buni că ai venit la mine! Aidoma lui Ion Pillat, poetul tradiționalist, Aurelia Cucu aduce în prim-plan imaginea unui trecut ce nu poate fi decât amintire: Mă mai alină câte-un vis, destul de rar aș spune/ Unde cu mâna bătucită de mână el mă ține./ Unsoare pentru suflet, poate de el trimisă,/ Să îmi mai ungă ușurel rana încă deschisă.
Sau: În ochii tăi cei mai albaștri/ Cum n-a văzut Pământul,/ Stă ruga-ți pentru toți ai noștri/ Să ne ferească Sfântul. (Pentru bunica Ioana) Și, pentru că cei ce pleacă non omnis moriar (nu vor muri de tot), spiritul lor trece în cei ce îi urmează: Pentru că-n cuget te păstrăm,/ Ne ești ca o icoană,/ De dor am mai adus în neam/ Ghici ce? Înc-o Ioană!
Nașterea e miracol: Stele pe cer am scăpat,/ Perdeaua îmi spune că-i noapte,/ Iar eu am lângă mine în pat/ Un boț de cărniță și lapte… Mânuțele copiilor creează echilibrul așteptat: Și uite-așa, am echilibru,/ Și brațele cu voi mi-s pline,/ Voi, sori, iar eu sunt satelitul/ Ce orbitează să fiți bine. (Două mânuțe), iar copilul e rodul iubirii curate: Oricum ar fi povestea noastră,/ Tu știi, iubitule, prea bine,/ Când le iubesc pe mititele,/ Eu te iubesc pe tine! (Deci te iubesc pe tine)
Alteori, declarațiile de dragoste iau forme izbitor de sincere, de deschise: Eu te iubesc și tu o știi prea bine/ Și binele ți-l vreau în orice chip,/ Vreau să trăiești frumos, lipit de mine,/ S-avem aceeași urmă pe nisip. (Îmi pare rău)
Roz e înduioșător! Spun asta pentru că știu cele două flori ce au inspirat poemul care îți aduce zâmbet pe buze, dar și o lacrimă în colțul ochiului. E despre năzbâtiile copilăriei și despre reziliența mamei capabilă să înțeleagă vârsta de aur cu bune și rele. Și, Doamne, câtă înțelepciune înseamnă asta! În pieptul meu sunt două flori/ Ce cresc lumină și culori…/ Te trag de fustă-n dormitor,/ Un Lego-ți intră în picior,/ Cerșești puțină îndurare/ Să mai amesteci în mâncare…/ Talent artistic demonstrează/ Când pe pereți cu roz pictează/ Și-o bucură pe mama lor/ Cu plastilină pe covor… Dar ce contează mai mult și mai mult ca fericirea neprețuită a copiilor? În aste clipe spun curat/ Că de nimic nu mi-a păsat/ Nu-i bai că e pătat covorul,/ Că-i zgâriat televizorul,/ Și chiar ador acel perete/ Cu rozul mâzgălit de fete...
Eu azi fac prăjitură nouă/ Și scot castroane, linguri și hârtie,/ Ca ce-o ieși să v-aduc vouă,/ O farfurie-n plus de bucurie. Asta reușește Aurelia Cucu să ne aducă tuturor: o farfurie-n plus de bucurie. De bucurie întru poezie!
Dar viața nu e doar dragoste și soare. Uneori dezamăgirile ne ajung și dor: Cu fruntea mea zdrelită le-am tot primit pe toate,/ Dar acum una mare m-a nimerit în spate./ Și doare tare piatra, că-i dată de aproape/ Și-n carnea mea adânc a început să sape. (Pe margine)
Cea mai mare sărbătoare creștină de peste an – Crăciunul – poate fi lumină: Crăciunul de ar pica în fiecare lună/ Ar face din noi toți o lume mult mai bună,/ Am dărui și-am fi voioși în fiecare seară,/ Și-am face ca în jur magie să apară. (Îndemn de Crăciun), dar și umbră când acesta devine…Incomplet. Tristețea sărbătorilor lui N. Dabija își găsește aici o sfâșietoare corespondență: Cum poate să vină Crăciunul?!/ Nu poate să fie la fel,/ Să colinde în pieptu-mi Ajunul,/ Dacă nu-s toți părinții în ei!/ În brad parcă-i lipsă o creangă,/ Distanțele-s de necuprins,/ Vântul mi-e bici, gerul vargă,/ De când, dintre noi, te-ai desprins./ Deși-am scris lui Moșu scrisoare,/ M-a lăsat cu mare regret,/ Cadoul de anul acesta,/ Fără tine, mi-a fost incomplet./ Mă-ntreb de îți este asemeni,/ Și-ai loc lângă brad ca să stai,/ Pe scaun ușor să te legeni./ Cum este Crăciunul în Rai?
Când durerea devine copleșitoare, totul pare Fără noimă: Mi-e noapte și mi-e dor deopotrivă/ Mi-e înăuntrul răsturnat pe vine,/ Neliniștea îmi e definitivă,/ Mi-e tare gol, mi-e mărăcine.// Mi-e sete și mi-e beznă permanent,/ Se schimbă sensuri între emisfere,/ Îmi las trăirea testament,/ Mi-e scâncet, mi-e tăcere.
În fața sentimentului efemerității, durerea trecerii, amarul sfârșitului inundă și sufletul autoarei: Din noi se scurg bucăți de timp,/ Ne măcinăm ca frunza toamna,/ Schimbăm la tâmple anotimp,/ Se stafidește-n iris poama. Peste toate se așterne resemnarea, semn al înțelegerii rostului lumii, al înțelepciunii dobândite: Nu ne mai zbatem, nu țipăm,/ Stăm liniștiți, nu are rost!/ Cerem iertare, regretăm,/ Oricum, e clar…atât a fost! (Atât a fost!)
Viața își urmează cursul, dar cuibul rămas gol prin plecarea copiilor creează adevărate neliniști existențiale pentru cei ce i-au adus pe lume: Pe mușamaua roasă-n colțuri/ Stă mâna ei de timp uscată,/ Și-o candelă arde gălbui,/ Lângă ferestre cu mușcată./ Cu greu crescut-a trei flăcăi/ Și mândră e de fiecare/ Deși și-a pus forța-n călcâi/ Și au plecat spre altă zare. (Dați-ne copiii înapoi!)
Iisus păstrează în Răsplata imaginea biruinței binelui asupra răului: Te-am schingiuit, te-am umilit,/ Și te-am umplut de sânge,/ Iar tu, doar pentru noi, vădit,/ Ai început a plânge./ Eu am făcut ce am știut mai bine/ Să îți sfărâm ființa,/ iar tu, în schimb, ai dat în mine/ Iertarea și credința.
Pe alocuri gramatica devine opțională atunci când dorința primează, când influențe nichitănesciene pun stăpânire pe aerul mai curat care e gândul: Aș vrea să cântec vara,/ Să albinuțe-n flori,/ Să cer albastru seara,/ Să am gândul în nori…(Aș vrea) Unele dorinți, dureri, căinți se cer însă a fi amânate: TU, care ai făcut tăcerea și cuvântul,/ Ai modelat și-ai învârtit pământul,/ Dă-mi zbor prin spațiul străveziu!/ Dar nu acum! Cât mai târziu! (Celestă)
Până și Blestemul de toamnă sună a binecuvântare: Te osândesc la dulce zemuire,/ Să-mi curgi pe suflet și pe dinți,/ Să șterg cu buza puful de gutuie,/ Și cu arome faine să m-alinți…
Versul neomodernistului N. Stănescu Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp! își găsește asemuire în poezia Aureliei Cucu în Mai lasă-mă puțin, o implorare pentru timpul trăirii, timpul mărturisirii: Să nu-mi spui azi nimicuri despre lume,/ Nu vreau să știu nimic de vreun străin,/ Nu mă-ncărca cu-nțelepțiri postume,/ Mai lasă-mă, te rog, să râd puțin! fiindcă: Vorbim amintiri, ne credem puternici/ Ce dulce e viața cu prieteni statornici! (Seară boemă)
Destinul femeii, același de secole, se regăsește în stihuri precum: Tu taci când doare, minți dacă e cazul,/ Nu-i timp ca sângerarea ta să mai conteze. (Femeie) Cât depre cel personal, pare că se întrevede plin de speranță: Și uite-așa ne vom trăi destinul,/ Cum un pur sânge alb își unduiește coame,/ Toți patru respirând ca unul,/ Tu, eu, Maria și Ioana. (Paritate)
O urare e menită să aducă senin: Flori albe să vă coaseți în tâmple și perciuni,/ S-aveți mulți ani să umpleți și toți să fie buni! (10 ani)
Frumusețea și noblețea sufletească se regăsește îndeosebi în poemul-rugă Ia, Doamne!: De ziua Ta, te rog să iei/ Tot răul din cei dragi ai mei,/ Să-i scapi de dor și de oftat,/ De boală grea, lungă la pat…/ Să nu mai fie, Doamne, rău,/ Cu prunci ce au destin călău,/ Să nu mai fie, Doamne, rană,/ Preaplin amar s-avem în cană! Nădejdea rezidă în credință, în Dumnezeu, căci: Când tâmpla îmi era căzută,/ Gândirea toată sub lăcat,/ M-a surghiunit o frică mută,/ TU ai venit, m-ai ridicat! (Mai salvează-mă o dată!)
Sancta simplicitas! În sensul strict al expresiei latinești. Vorbim de acea simplitate care ajunge direct și discret la inima cititorului, simplitatea aceea specifică acelor creatori care, obișnuiți a păși pe creste, ei calcă senin pe iarbă. (G. Călinescu) Iar călcătura e apăsată și lasă urme. Urme demne de urmat! Din punct de vedere artistic, exegeții ar remarca poate o lipsă a rafinamentului poetic/ liric, o prozodie imperfectă etc. Să numim asta anticalofilism și să privim esența trăirilor, acuratețea simțămintelor, modul direct și sincer de a transmite emoții!
Autoarea preferă cu prisosință actul creației: Aș vrea totuși mirosul de hărtie/ În nopți cu tunete de mai,/ Și spre completa bucurie/ Cuvinte înmuiate-n ceai. (Poezie)
Și dacă întrebări precum Unde este fericirea? nu-și găsesc încă răspunsuri, răzbate dorință de viață, de a trăi pur și simplu, ca o izbândă/ un triumf liniștitor asupra morții: Doamna doctor, adu-mi aparate,/ Și lasă-mă-n ele, să facă ce vor,/ Promit să nu mișc, stau cuminte la toate/ Numai să nu mă lase să mor! (Rugăminte)
Sensibilitate? Profunzime? Talent? Frumusețe sufletească? Toate la un loc, într-o fericită simbioză, în inspirate cuvinte înmuiate-n ceai, cu aromă de poezie pură și gust de viață tumultuoasă.