Autor: Violeta Bobocea, Liga Scriitorilor
Respirăm prin poezie, prin arta cuvântului, a frumosului, prin puterea de a descifra tăcerea și logosul, frumusețea și noblețea stihului.
Prin versurile fine, elegante, încărcate de lirism și sensibilitate, de rafinament, ” versuri de catifea”, poeta Irina Cristina Țenu definește însăși viața, unica și irepetabila noastră viață”ca un fir de ață”, un „teatru clasic”:”slove adunate toate într-un vers de catifea”.
Pentru Irina Cristina Țenu, viața este un adevărat dar divin, un vis, o inimă ce cântă doina sufletului, dar, din păcate, trece ca prin farmec, fiind doar un vers în acest Univers, ” un zid ridicat pe tărâmul unui vis”, o roată rostogolită din mers, un poem ce nu poate fi șters din jurnalul stelelor, o văpaie de clipe.
Chiar dacă viața nu este decât o scurtă adiere, poeta iubește cu toată ființa viața, existența, dă o definiție vieții: ” viața se agață de timpul ce plânge în zbor”, ascultă secundele murind „arse de fapte”, iar cuvintele”îi șterg lacrimile cu a lor batistă brodată cu fir de înțelesuri”.
În această existență cu mii de înțelesuri, iubirea ocupă un rol primordial, este vitală- mângâierea o găsim doar în iubire…ea e parfum, adiere, fericire; chiar dacă lasă în urmă uneori dezamăgire, alteori suferință, poeta crede cu tărie în fiorul iubirii, vede chipul inconfundabil al iubirii:”Cred în iubire,/Nu știu dacă iubirea crede în mine,/N-am întrebat-o, am uitat să-i cer timpului/încă o secundă să fug s-o caut ca să aflu”.
Numai iubirea declanșează în noi” un curcubeu de sentimente”, atunci când se-nfiripă” o idilă-n grabă”, când lasă în urmă întunericul singurătății; trebuie să învățăm să iubim lumina vieții, să ne regăsim identitatea, deoarece iubirea, această febră nestăvilită a sufletului, e lună și soare, pământ, apă și aer, fiind descrisă în mai multe ipostaze:e ” iubirea de-o vară”, ” lacrima din iarnă”, este o adevărată artă, o romanță, uneori fiind vis, alteori o dulce povară cu o privire haotică, o dulce alinare, ” o lacrimă a ploilor ca un ecou, un cânt surd, absurd”.
Chiar dacă iubirea lasă urme adânci în suflet, Irina Țenu este convinsă că fericirea va triumfa, va ieși învingătoare:”cu fericirea voi fuma a păcii pipă”.
Iubirea poetei se întâlnește în simbioză cu natura feerică, paradisiacă.Când sentimentele sunt profunde, „ziua zâmbește”, „salcâmul e în floare”, „izvoarele își cântă simfonia, cerul întunecat doinește”. Iubirea ne oferă un spectacol desprins din povești, un spectacol la care participă și infinitele siderale cerești:”Din cer stelele așteaptă”.
Frunzele sunt personificate, trăiesc, devin un loc de popas, acolo unde se aude pregnant vocea miraculoasă a verii; poeta este fascinată de covorul de frunze arămii, ce lasă în suflet doar gânduri triste, pustii; alteori natura este dezlănțuită, ca și sufletul poetei- este un adevărat cataclism al sufletului: norii „se atacă, tună și fulgeră”, e o luptă acerbă între vânt și ploaie, iar vântul” fură lacrimile ploii”, iar o dorință nebună strigă” prin ploaie, prin vânt, prin foc și furtună”.
Dorința arzătoare a poetei este de a bea un pahar de iubire fierbinte cu dorul, pentru că timpul trece surprinzător de repede( motivul trecerii timpului), iar viața se scurge prea repede, iar” eternitatea ne vorbește în șoaptă”. Poeta dorește să facă un pact cu timpul în această existență efemeră:”mă scurg prin timp și timpul gustă din mine”.
Totul trece, iar în urmă rămân doar amintirile rătăcite” pe drumul speranței”:”tac, oftez, sorbind dintr-o ceașcă cu gânduri dulci, asezonate cu amintiri”, acolo unde gândurile se perindă, „prin veri răvășite de iubire, prin vise fără glas”; poeta se plimbă”prin gânduri de resemnări încărunțite”.
Poeta Irina Cristina Țenu se autodefinește, este o adevărată mărturisire de credință lăsată peste timp: ea însăși rămâne o carte deschisă, un ” gând pierdut prin ceață” în fiecare anotimp, ” o țigară care se consumă prea mult”, ” un suflet bun într-o lume nebună”, o trestie ce cugetă, ascunsă printre cărunte așteptări în cuvinte, o lacrimă de dor, un mugur ce așteaptă mereu vântul cald de primăvară.
Poeta scrie un „cântec” cu fir alb de zăpadă, însetată de liniște, nerăbdătoare să soarbă tăcerea” din ceașca timpului”, dar și de iubire, ” ce fierbe încet în ceainicul de pe focul inimii”, dorind cu ardoare s-așeze cuvântul”pe o frunză care de copaci s-a dezis”, dar și condeiul cu dor și iubire de cuvinte, chiar dacă viața trece ca prin farmec.
În poezia Irinei Țenu, viața palpită, gândurile se perindă prin florile magice ale sufletului; invadată de parfumul violet ce răspândește vrajă, dar și nostalgie, inima poetei cântă doina superbă a sufletului, a stihurilor binecuvântate, alese cu migală, stihuri ce izvorăsc dintr-un suflet sensibil.
Versurile poetei răspândesc lumină, seninătate și iubire, dincolo de timp și spațiu, de tăcere și logos.
Dacă veți citi versurile poetei Irina Țenu, veți înțelege mai profund iubirea, viața însăși.
Dacă tot ce stăpânește omul reprezintă o scânteie de viață și o clipă de timp, să prețuim cu intensitate frumusețea din noi, frumusețea versurilor izvorâte din suflet.