Să ne cunoaștem scriitorii! – Liliana Badea. O scânteie de viață

Spread the love

Loading

Auror: Prof. Violeta Bobocea
Membru Liga Scriitorilor Români

Tot ce stăpânește omul reprezintă o scânteie de viață și o clipă de timp. De aceea, nu ne rămâne decât să prețuim viața, frumosul din această existență, cuvântul, logosul. Doar cuvântul guvernează lumea, are un rol hotărâtor, oscilând între Eros și Thanatos, între a fi și a nu fi.
La început a fost Cuvântul și de atunci tot coboară slovele lin, domol, dar cu înfiorare și simțire, așa cum se revarsă apa de izvor la munte, în zilele răcoroase.
Cu aceeași înfiorare și emoție s-a născut volumul de versuri „Regrete” , al poetei Liliana Badea.
Poezia Lilianei Badea este invadată de lirism și sensibilitate, de trăiri intense, de o muzică diafană, de gânduri și sentimente, dar și de amintiri vesele, de adiere, dar și de tristețe.
Poezia pendulează între certitudine și incertitudine, între astăzi, ieri și mâine, între bucurie și tristețe.
Este o poezie a marilor căutări, dar și a problemelor existențiale cu care omul s-a confruntat întotdeauna, un vers care te face să te gândești la viață, dar și la moarte, la întuneric, dar și la lumină.
Pătrunzând în poezia Lilianei Badea, pășești într-un labirint, într-un carusel în care amintirile năvălesc pe rând, din trecut, iar natura este martor ocular al vieții pe care ai trăit-o, ai simțit-o plenar, este un spectacol fascinant în care te regăsești: în amurg se aude doar foșnetul frunzelor, talanga oilor, iar salcia se apleacă la pământ, iar pe malul mării, un cal alb împrăștie nisipul ud, în timp ce copacul bătrân din vârful dealului are multe întâmplări de povestit…
Ne întâmpină o poezie a durerii, a tristeții, când toate se sting mereu, un joc al vieții, dar și al suferinței.
Suferința este o constantă atât în lirica românească, cât și în cea universală. „Omul cumpără fericirea cu prețul suferinței”, afirma Dostoievski.
În acest volum de versuri, plânsul este o adevărată purificare sufletească, un catharsis, atunci când plângi la fiecare șoaptă, la fiecare adiere:
„Să plângi cu tot și toate,
Cu sufletul, cu mintea,
Cu inima și fiecare fir de iarbă
Pe care calci…”
Durerea se amplifică tot mai mult, când autoarea constată că în existența noastră totul trece, moartea este atât de aproape și face parte integrantă din viața noastră, dar, cel mai rău e că ” trec suflete” care aveau odinioară vise, o speranță, tot trec suflete care mâine vor fi doar amintire:”trec suflete care mâine nu vor mai fi să fie…” sau „câte un suflet…câteodată…mai moare…sau”nimeni nu mai cântă…nici soarele, nici păsările, nici floarea”, chiar și „tăcerea este singură”- solitudinea este prezentă în volum, acum când lumina se duce din nou și totul s-a spulberat, iar noi rămânem doar cu amintirile, cu fotografiile vechi ale celor dragi:
„Erau acolo,
Generații.
Am rămas așa de singur!”
Durerea poetei este incomensurabilă, pentru că cei care au plecat, au luat cu ei amintirile vesele, câte un zâmbet, câte o răsuflare:”Îmi aduc aminte și mă doare”.
Nu numai oamenii au luat cu ei amintirile de odinioară, dar și păsările, pescărușii au zburat și au luat pe aripi amintirile, firele de nisip…
Este o lume care și-a pierdut sacralitatea: „nimeni nu mai spune vorbe frumoase-Mulțumesc! Te rog! Iartă-mă!”
Pentru că, așa cum afirmă poeta Liliana Badea, „mâine nu mai este NIMIC”, „doar astăzi sunt”, timpul se scurge cu repeziciune, rămânând în urmă doar nostalgii și regrete-FUGIT IREPARRABILE TEMPUS, nelăsându-ne decât „un fir de vreme, de întâmplări și de viață”, ce arde amintirile, istoria și visele, bătrânețea fiind comparată cu o frunză ruginie, în care totul e alb și nemișcat, înghețat.
Tânăr sau bătrân, fiecare s-a bucurat de un început, de inocența și puritatea jocului-așa a început lumea, dar, din păcate, nimic nu durează o veșnicie.
Așadar, tulburătorul CARPE DIEM este evident- nu ne rămâne decât să prețuim viața, clipa, foșnetul frunzelor, țârâitul greierilor, cântecul mirific al privighetorii.
Poeta trăiește plenar viața cu tot ceea ce o înconjoară, cu elementele terestre, dar și cu cele cosmice, cu infinitele siderale cerești, comuniunea om-natură este prezentă în acest volum de versuri:
„Aud greierii,
Aud apa,
Aud cerul.
Aud stelele…
Aud aerul…”
Liliana Badea ne oferă un spectacol inedit, fascinant al fluturilor-simbol al aspirației spre ideal, spre absolut, cei care se transformă noaptea” în raze de lună, în stele strălucitoare”, iar caii albi, cu coama-n vânt, tot vin pe malul mării, împrăștiind nisipul ud,”ca o părere de rău din trecut”.
Poeta este fascinată de cerul albastru fără nori, acolo unde doar privighetoarea cântă invadată de lumină:
„Să nu lăsăm privighetoarea
Să-și înceteze cântarea!”
Poeta continuă să admire pădurea de brazi ” neagră, verde, adâncă, înaltă” ce ajunge la cer și povestește „legenda pământului nostru”.
Poezia programatică a autoarei”Am crezut” exprimă dorința arzătoare a poetei „de a însenina ziua de mâine” cu un gând, de a încălzi marea de gheață a dimineții, de a da viață chiar și nemuririi cu o suflare, de a alina durerea sufletului cu o lacrimă. De-o viață căutăm nemurirea, dar nimeni, niciodată nu ne-o poate da.
Se remarcă alternanța formelor verbale: prezentul alternează cu perfectul compus sau cu conjunctivul prezent, prezența comparațiilor-„ca o boare”, „ca un cântec frumos”, a infinitelor cerești- un adevărat spectacol interstelar-„fluturi de lumină”.
Sunt prezente antitezele întuneric- lumină, bine-rău, dar și adverbele acolo, undeva, pretutindeni, pentru a exprima depărtarea de această lume, acolo unde domnește liniștea, dar și dorul, dar și interogațiile retorice:”de ce nu am ascultat tăcerea?, „de ce nu aprindem LUMINA?”- accentuează asupra ideii poetice.
Prezentul exprimă prezentul etern: ” trec suflete care mai au încă vise”, „zgomotul crește”, perfectul compus:” am crezut, am sperat, am înțeles”, dar și conjunctivul prezent exprimă dorința autoarei de a însenina ziua, de a alina durerea:”să înseninez ziua, să alin durerea”.
Îndemnul autoarei este de a fi fericiți, de a aprinde LUMINA, de a crede în răbdare și perseverență. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de unicitatea clipei, de foșnetul frunzelor, „să atingem norii cu degetele”, „să mângâiem luna” sau să cuprindem marea cu brațele:
„Să mă ridic către soare
Să-mi strig fericirea
Să chem bucuria
Împlinirea.”
Liliana Badea este fascinată de spectacolul inedit al vieții, chiar dacă suferința este mereu prezentă sau timpul se pierde în ceața veacurilor.
Poeta ascultă cu aceeași candoare de altădată povestea pământului, dar și a apei învolburate, povestea vremurilor bune și rele, chiar dacă amintirile se vor ascunde în suflet și în negura timpului, odată cu istoria și visele fiecăruia dintre noi, cu spiritualitatea noastră, cu frământările lăuntrice, dar și cu lacrimile acestui neam.

 

 

Tagged: