Autor: Prof. Adina MITROIU
Pe tărâmul Poeziei sălășluim cu toții, doar că simțurile ni s-au deșertificat, inimile s-au împietrit, iar mințile s-au rafinat până la tocire… Să simți poezia este, în contextul contemporan al trăirismului hiperconsumerist, un act de gratuit curaj, să o trăiești sau înțelegi − act de noblețe sufletească−, iar să o simți, trăiești și creezi înseamnă deja să te înveșnicești și îndumnezeiești!
Fata visătoare din orășelul cu castani și plopi (Făureii Brăilei), născută, nu întâmplător, în zodia Germănarului, a Încolțitorului Mărțișor, avea, prin menire și destin hărăzit dragostea de Cuvântul viu, prins în tiparele melodioase ale gândului și rimei, după cum o declară cu atâta naturalețe: ,,Trăirile mi-s toate-un umblet/ Sub talpă-mi înflorește-un univers” (…), ,,Și-mi torc tăcerile pe fir de-argint”. Din țesătura aceasta a ,,fuioarelor de vise” cu amintirile copilăriei, primele doruri, ,,curcubeiele ce picură prin vene”, cutiile Pandorei răsturnate peste mări, priviri rostogolite peste creste, globuri de speranță aninate de gene și ulițe pudrate în roz, se lasă deschisă, prin versuri, o portiță menită ,,să ducă pașii spre Dumnezeire…”, căci chemarea scrisului este deopotrivă dar/ har și responsabilitate: ,,Să las să-mi curgă gândul în cuvânt/ S-aștern pe clipa albă, crezul meu…”.
Legătura aceasta intimă cu slova o afirmă și povestea de viață a doamnei al cărei nume poartă rezonanța dulcelui plai mioritic, spațiu ondulatoriu al doinei și al gândului frământat în cetină și sonorități de fluier: ,,dragostea pentru cuvântul scris, dragostea pentru tot ceea ce mă înconjura, au devenit motive întemeiate pentru a începe să scriu. La început proză scurtă, fascinată de creația lui Dumnezeu, de natura înconjurătoare, de sublimul cerului, de ciripitul păsărelelor. Mai apoi, versuri, izvorâte din sentimentele nutrite față de persoane dragi, persoane iubite, locuri, întâmplări, trăiri. La întrebarea, dacă este talent nativ sau moștenire de familie, răspund că ambele. Dragostea pentru literatură a fost generată, determinată, garantată de cele două profesoare de limba română, de ceea ce simțeam ca un vulcan în interiorul meu, care dădea să inunde cu slove, cămăruțele gândului dar, cred că și rădăcinile genealogice au avut, și ele, rolul lor. Spun asta pentru că am aflat, fără a-i cunoaște personal vreodată, că, rude pe linie maternă, veri primari ai mamei (Nicolae și Dan Nasta) au mânuit, cu mult înaintea mea, condeiul, lăsând un semn al trecerii lor, în literatura națională, dar și în film.” (mărturisește autoarea într-un interviu acordat recent omului de litere Sibiana Mirela Antoche)
Pe doamna Mioara Baciu am cunoscut-o înainte a de o fi cunoscut! Aproape un paradox, dacă nu ar fi întocmai adevărul. Într-o cheie ludico- amuzantă, pot spune că am ajuns, cu invitație și pașaport de jurat (dacă îi este permisă vreodată poeziei un astfel de cântar subiectiv-obiectiv), purtând ochelarii celui care nu vede învelișul, ci doar o fărâmă de miez, să iau contact nemijlocit cu materia lirică a cărei vigoare, fermitate a liniilor de condei ne-a convins fără echivoc (pe mine și pe ceilalți trei mebri ai juriului, fără ca unii să știe despre evaluarea celorlalți). E greu să vorbești despre Luceafăr și să sculptezi idei mari în vorbe simple, fără să cazi într-o extremă sau un prea mărunt. De aceea, dintre toate textele frumoase și vibrante prin care mi-au călătorit inima și ochiul, curgerea aceasta de izvor de munte, zdrumicat ușor peste pietre de zidire a sufletului m-a cucerit: ,,Dacă n-ar fi Eminescu/ Freamăt, codru și alean,/ Lac, dorință, dor terestru/ Floarea-ar fi albastră-n van.”Aveam să întâlnesc și să cunosc, așadar, în acele zile de basm și reverie, trăite în Slănicul Moldovei, pe câștigătoarea Premiului I obținut la Concursul Internațional de Creație Literară desfășurat în cadrul Festivalului ,,Freamăt de codru și ape”, aflat la prima ediție, 15-16 ianuarie 2023. Versului catifelat i-am putut asocia un chip blând, o prezență caldă, o privire deschisă și o vorbă cuminte. Ulterior, am descoperit efervescenta activitate artistică a domniei sale, începută în perioada studiilor gimnaziale, prin primele încercări poetice, apoi confirmările din vremea liceului, când trimite o serie de poezii la revista ,,Flacăra” a lui Adrian Păunescu, la rubrica lui Geo Dumitrescu, și mai ales înflorirea de după anul 2017, prin antologiile care îi vor găzdui creațiile (,,Iubiri înrourate”, ,,Pod de flori și de dor”, „Parfumul unei noi primăveri”, ,,Evadați din zapadă”, „Ofrandele zeului har”, „Dicționar de reliefuri literare românești”, „Clepsidra cu sentimente”, „Înzăpezirea cuvântului”, „Antologia Campionatului European de Poezie”, „Muzica gândului” etc), numeroasele premii și recunoașteri, și, mai ales, prin cele patru volume de poezie publicate până în acest moment: ,,Dincolo de vise” (2018), ,,Raze de gând” (2019), ,,Pe potecile gândului” (2020) și ,,Tăceri îmbrăcate în cuvânt” (2021)… Am convingerea că, după ce a spart liniștea câtorva ani, reiterând taina și miracolul învelirii tăcerilor în cuvinte, Mioara Baciu mai are destule surprize pentru lectorii săi, căci, după cum se confesează în același interviu: ,,Scrisul face parte din ființa mea. Renunțarea la scris ar putea echivala cu renunțarea la mine.”
,,Apariția unei cărți înseamnă naștere, iar nașterea înseamnă bucurie, indiscutabil. Înseamnă atenție sporită, responsabilitate, obligativitatea de a evolua, de a urca, la un alt nivel, superior.” Ceea ce propune, prin acest volum, Mioara Baciu, este un univers liric de o neașteptată simplitate, prospețime și naturalețe. Titlul este un indicator metaforic cât se poate de grăitor pentru un spațiu poetic în care se întrepătrund elemente din dimensiunea concretă a existenței (,,copacul tăcerii”, ulița, ,,depărtate labirinturi”, prispa casei părintești, poarta etc) cu indelebilele contururi ale sacrului templu sufletesc. Se zidește, dinspre înăuntru înspre afară și invers, dar mereu urmărind verticala pământ-cer, un așezământ de emoții decantate în Cuvântul prozo-poetic, al cărui folos obștesc este acela că, din momentul în care scrierea e în palmele unui cititor sensibil, acesta se privește ca în oglinda unei ape, limpezind trăiri și atitudini pe care le credea doar ale sale, unice. De fapt, Mioara Baciu se scrie… și ne scrie, iar frumusețea volumul rezidă tocmai în aceea că reușește să surpindă, în imagini inedite, originale, esența umanului din noi: felul în care ,,lucrează” în existența noastră cărțile (,,duminici ale sufletului, ce sărută nemurirea secundei”), credința, copilăria, sărbătoarea Crăciunului, Paștele, icoana mamei, dragostea de neam, iubirea de Luceafăr, Timpul, dorul albastru, chipurile unor ființe dragi − ,,îngeri” de pe pământ sau din cer (Camelia Gologan,Teodora Nectaria Maria Nastasoiu)… Poate nu întâmplător, unul dintre întrebuințările vechi ale termenului ,,așezământ” făcea trimitere la Sfintele Scripturi (denumind Noul și Vechiul Testament). Poezia și micile texte în proză (greu de încadrat în acest gen literar, pentru concentrarea emoției și a limbajului), semnează, prin condeiul Mioarei Baciu, ,,legământul iubirii dumnezeiești” ce ,,i-aduce pe oameni aproape/ în galeriile sufletelor…”, crezul poetic al autoarei, confesat recurent, într-o formă de expresie sau alta, într-o poezie sau alta, fiind: ,,aștern pe potecile sufletului, liniștea cuvântului…/ În verde privire de brad întreg univers se ascunde”, ,,Las timpul meu pe-o coală de hârtie/ Să vremuiască-n litere şi-n cânt,/ Să dăinuiască întru veşnicie/ În mare de speranţe şi-n cuvânt.”
Adevărul incontestabil al volumului de față este că ,,Suntem/ ceea ce simțim că suntem…” sau, parafrazând, suntem ceea ce simțim în relația cu sinele, cu celălalt, cu vremea și vremurile, cu Iubirea, cu icoana, clopotnița și altarul, cu Mama (ființă evocată cu infinită dragoste și admirație, în versuri răscolitoare, percutant de sincere și adânci ,,Glasul tău, mamă, ca un arcuş ce plânge pe-o vioară”, ,,Îmi rezem gând, pe coji de portocală”, ,,Câtă vreme un zâmbet mai cade/ Liniștit în ocean de lumini/ Ne vom fi peste timp, acolade/ Încărcate cu sfinte iubiri!…// Iubirea ta, mamă, mi-ajunge/ Să zbor, să mă-nalț, să-nfloresc/ Luceferi, pe cer, pot atinge/ De-aceea-n genunchi, te iubesc!”, ,,E ziua ta și-mi ești o primăvară/ Ești alfa si omega sufletului meu/ Mi-ești leagăn, cel dintâia oară/ Sfânt cânt, pe lira lui Orfeu.), scu memoria, cu Logosul…
Și, cum calea spre poet rămâne Poezia însăși, dau glas vorbelor autoarei: ,,Culegi luceferi/ de pe buza cerului/ ce-mi sărută gândul călător/ prin munți de așteptări/ prăvăliți peste poteci albe/ de dor/ și mi-i anini pe suflet.// Scânteia demiurgică a firii/ îmi primenește slovele/ veșnicindu-le/ în condeiul vremii…”.
,,Și aș mai spune că (Poezia, n.r.) e locul în care aș vrea să rămân, pentru că este cea mai înaltă stare în care poate poate exista sufletul!”