Autor: Maria ROGOBETE, Membru UZPR
Februarie este cea mai bună prietenă a Primăverii, ea îi scrie lui Martie scrisori de dragoste de viață și prietenie în fiecare dimineață, iar când aceasta le citește, cu bucurie nemăsurată, îi răspunde în gânduri calde și înmiresmate, cu milioane de ghiocei și brândușe. Atâtea cuvinte de iubire sunt în paginile acestor dimineți de februarie încât oamenii se întrec în declarații de dragoste, în calde prietenii și mai ales în bunătate. Toți știm că bunătatea poporului român este nemăsurată, am dovedit-o de multe ori, chiar simt în fiecare secundă cum se cimentează această calitate în sufletele noastre pe zi ce trece, asta înseamnă că nu ne-am pierdut ca neam, ca țară, a fi om de omenie înseamnă a fi om adevărat! Un om bun, darnic, simplu, este un om câștigat, aceste calități unii oameni le au de la naștere, alții le primesc pe parcursul vieții. Valoarea românească este inestimabilă, este o virtute, românul nu abdică niciodată de la cele drepte și sfinte, tocmai, acestea ne croiesc cărarea vieții cu pași de înțelepciune și demnitate, cu gânduri bune și fapte extraordinare, benefice omenirii. Marți, 13 februarie 2024, începând cu ora 16.30, doamnele de la Clubul Lions „Ana Lugojana” au adus un gram de bucurie unor ființe dragi de la Centrul de Vârstnici „Anita Heim” din Lugoj, pe lângă darurile oferite și împachetate cu hârtia sufletului, cărțile oferite, poeziile scrise și recitate de poeta Maria Rogobete, precum și cântecele de muzică folk cântate de cantautorul Vasile Gondoci au cuprins inimile din încăperea atât de primitoare, iar zâmbetele, bucuria, armonia, au pus stăpânire pe acești oameni minunați, prieteni, părinți, bunici, iubirea și-a deschis aripile zburând până la nori unde a lăsat, pentru fiecare rimă cântată, o lacrimă de bucurie.
Înțelepciunea populară face diferența între reacție, trac emoțional și bunătate, facem bine nu doar când ne place, facem bine atunci când e nevoie, când omul de lângă noi este într-un impas, sau disperat, bolnav, neputincios. Atitudinea pozitivă, muzica, poezia, vorba dulce, zâmbetul, toate trăiesc în rezonanță cu fericirea, cu liniștea interioară, toate transformă câteva clipe triste în clipe de bucurie, regenerare. Și dacă putem să facem bine, dacă suntem în măsură să dăm culoare unei zile, de ce să nu o facem? „Să fii bun până unde se poate” spune un proverb românesc. Dar proverbele acestea nu sunt oare adevăruri grăite de bunicii noștri, eroii noștri, oameni demni și harnici? Da, sunt grăite de ei, cei care au avut grijă de noi, au luptat pentru identitatea poporului român, iar toate acestea le-am citit în ochii lor, marți, în lacrimile de bucurie, lacrimi parfumate cu viață, lacrimi ce se prelingeau pe obrajii brăzdați de greutăți, timp și soartă. Îmbrățișarea lor a fost pentru mine o veșnicie, iar pentru ei, sigur un nou început.
Dragi români, să ne iubim bunicii!