Satul singur

Autor: Mihaela Huțanu

Uitat de lume … cu drumuri pustii și case parcă semănate de-o parte și de alta a drumului principal, Cotu Miculinți, un sat situat într-o zonă pitorească, datorită depărtării de alte așezări și de căile de comunicație, pare îngenuncheat.

Câteva râsete de copii și câțiva bătrâni rezemați în bățul gârbovit de vreme, fac ca picătura de viață rămasă să trimită semne, parcă spunându-ne : Nu ne uitați … și noi simțim la fel. Ne zâmbeau făcându-ne cu mâna și ne priveau cu atâta blândețe de făcea să se înduioșeze și soarele. Săru’ mâna, doamnă! Vă rog să-mi spuneți măcar cine sunteți și de unde veniți? Nu prea vine nimeni pe aici, îmi spuse o bătrânică dintr-un colțișor izolat, chiar lângă malul Prutului, care abia mergea. În ochii ei parcă înfloreau bucurii .

M-a marcat atât de mult că îmi pierdusem toate cuvintele. Parcă mi le luase apa mâloasă a Prutului. Oameni atât de simpli și blânzi, uitați de lume, pentru care căsuța lor din lut, valorează mai mult decât toate palatele lumii. Oameni care încă se mai roagă în bisericuța lor construită în anul 1848 din bârne de lemn, aduse de la Păltiniș, sat aflat atunci tot în stăpânirea Mitropoliei Moldovei, ca și Cotu Miculinți, înzestrată de săteni și N. Bucșinescu, administratorul moșiei, la îndemnul mitropolitanului Beniamin Costache.

Un sat singur, cu drumuri înguste și câțiva bătrânei care îmi spun cu vocea stinsă că pentru-a noastre doine nu mai sunt cuvinte bune. În fața lor m-am pierdut pe mine. M-au găsit la fântâna veche de pe șes, bând din apa vie. Mă rog ca stăpâna necunoscutului și tainei, să nu-și verse nămolul și peste ea.

(Satul singur, 25 iunie 2020)

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *