Autor: Prof. Violeta Bobocea
Sărbătorile de iarnă la români sunt încărcate de simboluri și semnificații.
Fiecare popor are datinile și obiceiurile sale. Din păcate, multe tradiții și obiceiuri s-au pierdut în negura timpului, au dispărut, dar unele se mai păstrează din generație în generație.
Sărbătorile de iarnă încep de la Sfântul Andrei( 30 Noiembrie) și țin până la Sfântul Ioan Botezătorul ( 7 ianuarie).
Este o îmbinare de tradiții, obiceiuri, datini pe care avem datoria să le ducem mai departe din moși-strămoși.
Sfântul Andrei este cel ce a propovăduit Evanghelia în părțile Traciei și ale Scythiei, inclusiv în zona Dobrogei de azi, cum ar fi: frecatul ușilor și al ferestrelor cu usturoi( pentru a nu pătrunde spiritele rele), punerea de grâu la încolțit( care să prevestească recolta anului viitor), ritualuri făcute de către fetele tinere, pentru a-și visa ursitul.
Sfântul Nicolae este cel care aduce daruri copiilor în ghetuțe, de obicei dulciuri și jucării, este așteptat cu nerăbdare de către cei mici.
Pe 20 decembrie este Ignatul. Numele de Ignat provine de la sfântul Ignatie al Antiohiei. În ziua de 20 decembrie, românii, cu precădere cei din mediul rural, sărbătoresc Ignatul, ziua în care, conform tradiţiei, este sacrificat porcul pentru masa de Crăciun. Ritualul sacrificării unui animal aminteşte de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) care jertfeau un animal în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Acest sacrificiu semnifică anul ce se încheie, dar şi noua viaţă ce se naşte – noul an.
Vechii daci sacrificau un animal ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă. Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După Solstiţiu, ziua începea să crească, iar Crăciunul era o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” de Sorin Lavric (Editura Humanitas, 1997).
Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la finalul anului vechi şi în preajma începerii anului nou.
Ritualul tăierii porcului aminteşte de jertfele aduse în antichitate zeităţilor care apăreau şi dispăreau, se năşteau şi mureau în perioadele de înnoire a timpului calendaristic. Tăierea porcilor avea loc într-o anumită zi, la Ignat (20 decembrie), şi într-un anumit moment al zilei, de obicei în zori. Prinderea şi înjunghierea animalului, tranşarea acestuia ofereau suficiente momente pentru efectuarea unor practici menite să asigure sănătatea gazdei în noul an, să alunge spiritele rele, să prezică vremea pe o perioadă mai îndelungată de timp, să fertilizeze ogoarele pentru a obţine roade bogate, precizează volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti” de Ion Ghinoiu (Editura Elion, 2007).
Se apropie Crăciunul, e vremea Colindelor, a bunătăților alese!
Originile cuvântului „Crăciun” sunt diverse, controversate şi, de multe ori, se întrepătrund. Origini latine ale sale se regăsesc în Italia, Portugalia, Spania, unde „Crăciun” se spune „Natale” (Italia), „Natal” (Portugalia) şi „Navidad/ Natividad” (Spania).
Pentru unii istorici, originile cuvântului vin de la vechii gali din Franţa, deoarece „Crăciun” („Noel”, în franceză) ar proveni din două cuvinte ale galilor – „noio” (nou) şi „hel” (soare). Această origine face referire la caracterul profan al sărbătorii şi, în special, la celebrarea solstiţiului de iarnă de vechii gali. Întrucât marile sărbători religioase creştine şi sărbătorile păgâne se suprapun şi se întrepătrund, este dificilă descoperirea originilor exacte ale cuvântului „Crăciun”.
În limba română, la fel ca în multe alte limbi regionale europene, originea latină a continuat să existe până în zilele noastre pentru a desemna sărbătoarea Crăciunului – „creatio,- onis” însemnând „naştere”.
Sărbătoarea Crăciunului se petrece în familie cu cei dragi, când se așteaptă prima zăpadă sau sosirea lui Moș Crăciun.
În engleză se spune „Christmas” („Masa de Crăciun”), în germană „Weichnachten” („Nopţile sfinte”), în olandeză „Kerstmis”, iar în greacă „Chrisstouyenna”.
În seara zilei de 24 decembrie, are loc în Banat „Slobozirea roatei de foc”, ceea ce este o indicaţie că ritul solar de la echinocţiu s-a practicat şi la solstiţiul de iarnă. Tot în seara de ajun, în Banat, se pune un butuc în vatră, care se numeşte „Buşteanul Crăciunului” şi se crede că focul nu trebuie să se stingă deloc, potrivit „Dicţionarului de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti” (2016), de Romulus Antonescu.
În alte părţi ale ţării, în noaptea Crăciunului, nu se ard lemne tăiate, ci numai buturugi, cărora, când ajung la incandescenţă, li se înalţă cântări. Zgândărirea focului din cămin ori din vatră cu bâtele de către colindători, în noaptea dinspre Crăciun, nu poate să însemne decât incitarea şi învierea focului, adică o simbolică sprijinire sau provocare a învierii soarelui, care, în concepţia vechilor popoare, se petrecea în noaptea de 24 spre 25 decembrie, ultima dată fiind considerată ziua naşterii soarelui neînvins.
În Maramureş, când se pregătesc bucatele pentru Crăciun şi Anul Nou, din primul aluat se face un colac numit stolnic, care nu se umple cu nimic şi care este împodobit cu diferite motive făcute tot din aluat. Picioarele mesei pe care urmează să fie aşezat stolnicul sunt legate între ele, pentru ca toţi membrii familiei să fie uniţi, cum sunt şi picioarele mesei. Pe blatul mesei, se așază mai întâi otavă, iar pe aceasta stolnicul. Otava este prezentă pe masă obligatoriu, pentru că este adunată din mai multe locuri, cuprinde în ea multe flori şi este tânără. Stolnicul, pus pe masa cu otavă, nu se mişcă din loc pe parcursul tuturor sărbătorilor de iarnă, dar, în dimineaţa de An Nou, capul familiei taie felii din colac şi le dă fiecărui membru al familiei, precum şi fiecărei vite cornute, pentru „a avea noroc şi a fi feriţi de boli”.
Colindele prevestesc nașterea Mântuitorului- în trecut veneau copiii cu colindele.
Colindul se practică seara, iar în Ajun doar cei mici pot colinda, pentru că simbolizează puritatea, inocența și prevestesc venirea pe lume a lui Iisus Hristos.
Pentru colinde copiii primesc covrigi, turte, mere și sunt așteptați cu bucurie mai ales în mediul rural, în sate, acolo unde se păstrează tradițiile, obiceiurile mai pregnant decât în mediul urban.
Colindele răsună în toată țara- sunt o mare bucurie și binecuvântare pentru creștini. Ele creează o atmosferă încărcată de spirit și mister, dar și de bucurie și împlinire.
În Ajunul Crăciunului se împodobește bradul, iar cadourile sunt din nou așteptate cu emoție de cei mici și nu numai.
Capra( Mersul cu capra) este numele dat unui dans tradițional românesc practicat de Anul Nou.Este executat de un flăcău mascat în chip de capră și îmbrăcat cu un cojoc pe dos. Capra și însoțitorii ei umblă din casă în casă, dansând la ușa fiecăruia în prag de Revelion.
Acest obicei a fost menționat prima dată în „Descrierea Moldovei „de Dimitrie Cantemir.
Capra în Muntenia poartă numele de brezaia și are o semnificație ce se pierde în negura timpului. Măștile populare întruchipează sufletele celor decedați care au revenit pe pământ; în ele sunt adunate arhetipurile, spaimele și legătura cu lumea spiritelor.
Capra se organizează de către adulți cu rolul de a alunga toate forțele răului, înainte de sosirea Anului Nou, care este prevestit la rândul său de Plugușor, Sorcova, Buhaiul.
Sărbătoarea Anului Nou are loc pe data de 1 Ianuarie a fiecărui an. În România ajunul Anului Nou este plin de tradiții care au loc înainte și după miezul nopții, chiar și în prima zi a Anului Nou.
Țara noastră are tradiții de Anul Nou transmise de la o generație la alta pentru toate vârstele, de la mic la mare. Majoritatea acestor obiceiuri este de a transmite oamenilor un an nou îmbelșugat, fericit, plin de împliniri.
Noi suntem oamenii care au crescut învățând și promovând aceste obiceiuri. Oare alte popoare ce tradiții împărtășesc de Anul Nou? Oare ce obiceiuri și credințe promovează ei în această sărbătoare?
În Scoţia, Anul Nou se mai numește și „Hogmanay”, iar în noaptea dinspre Anul Nou, în unele regiuni, oamenii aprind suluri de smoală, pe care le lasă ulterior să se rostogolească pe străzi. Astfel, poporul scoțian crede că anul vechi este ars şi celui nou îi este permis să vină. Scoţienii cred că prima persoană care va intra în casă de Anul Nou va aduce sau noroc sau ghinion. Dacă un bărbat brunet care aduce un dar va intra primul în casă, se crede că acela va fi un an norocos.
Se crede că Anul nou trebuie să te prindă cu haine noi, pentru ca în următoarele 365 de zile să primeşti cât mai multe cadouri. De asemenea, pentru un an norocos şi plin de iubire sunt de preferat hainele roșii, roşul fiind considerat culoarea veseliei şi a dragostei.
În noaptea dintre ani şi pe 1 ianuarie nu se plânge.Tradiţia spune că aceia care plâng în prima zi a anului vor avea un an cu evenimente triste.
Cine este politicos şi manierat de Anul Nou va fi tot timpul aşa, de aceea se spune că în noaptea de Revelion trebuie evitate atât discuţiile în contradictoriu şi limbajul licenţios sau brutal, cât şi povestirile cu fantome sau morţi. În afară de faptul că nu sunt deloc plăcute, acestea atrag şi ghinionul.
Despre copiii născuţi pe 1 Ianuarie se spune că vor avea noroc toată viaţa.
În mai multe ţări, printre care şi România, oamenii nu împrumută bani, bijuterii sau alte obiecte de preţ în prima zi din an şi nici nu plătesc datorii sau taxe și nu oferă daruri, toate acestea fiind semne de sărăcie în anul ce abia începe. Unii merg chiar mai departe cu superstiţia şi, dacă sunt nevoiţi să scoată ceva din casă, cheamă pe altcineva în acest sens.
Tradiția la spanioli este să mănânci câte o boabă de strugure la fiecare din cele 12 bătăi de ceas care vestesc trecerea în noul an. Spaniolii consideră că boabele de strugure se mănâncă pentru cele 12 dorințe pe care ni le punem pentru noul an.
O tradiție similară este respectată în Portugalia doar că în loc de struguri, portughezii mănâncă 12 smochine pentru dorințele din noul an.
Fiecare popor întâmpină diferit Anul Nou, dar, indiferent de țară, fiecare om speră în acea noapte dintre ani că Noul An va fi mai bun și mai prosper, îmbelșugat.
Urmează Boboteaza(Botezul Domnului)- o sărbătoare religioasă.
Ciclul sărbătorilor de iarnă se încheie cu prăznuirea Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce l-a botezat pe Domnul Iisus Hristos în apele Iordanului.
La Bobotează se sfinţesc toate apele, iar preotul se duce la o apă unde va arunca o cruce. Mai mulți bărbați se aruncă în apă ca să o aducă înapoi, iar cel care reuşeşte să ajungă primul la ea primeşte binecuvântarea preotului şi se consideră că va avea noroc tot anul.
În vechime, cel care găsea primul crucea şi o aducea la mal primea şi daruri de la domnitorul ţării şi era ţinut la mare cinste de către ceilalţi.
Sărbătorile de iarnă păstrează ceva din magia iernii, a frumuseții spiritului, având un rol purificator. Chiar dacă timpul se scurge cu repeziciune, păstrăm într-un colț al sufletului clipele, momentele de vis ale sărbătorilor de iarnă, Colindele:
Aș colinda
Aș colinda cu leru-i ler,
Când se-aprind luminile în cer.
Aș colinda cu verde crud,
Să-l mai ascult, să-l mai aud.
Aș colinda pe-acest pământ,
Ce ne-aparține este sfânt.
Aș colinda din casă-n casă,
Să aveți belșug și bunătăți pe masă.
Aș colinda din loc în loc,
S-aveți bucurii, dar și noroc.
Aș colinda pe-acest tărâm de vis,
Viața să vă fie adevărat paradis.
Aș colinda-n această țară,
Viața să vă fie dulce primăvară.
Aș colinda cu mic, cu mare,
Viața să vă fie eternă sărbătoare.
Aș colinda cu leru-i ler și verde crud,
Pe-acest pământ etern și sfânt.
Aș colinda din casă-n casă,
Din loc în loc, cu bucurii, dar și noroc.
Aș colinda cu dor și drag,
Doar fericirea să v-aștepte-n prag.
Aș colinda-n frumoasa țară,
Ca-ntr-o eternă primăvară.
Aș colinda cu mic, cu mare,
Ca-ntr-o eternă sărbătoare.
Azi vă colind cu gând curat,
S-aveți un an cât mai bogat!