Autor: Ion Teca
MOTTO:
„O entitate ce trăieşte
Din paradoxuri şi minuni,
Ea adevărul îl slujeşte,
Edificându-l din minciuni!”
În ultimul timp mă minunez de un aspect pe care, analizându-l minimal, nu poți să nu te siderezi de decizia unor comisii ale unor organisme care, în fapt, reprezintă forme de asociere, la a căror apartenență pot să adere cetățeni ai României, ca o prevedere constituțională clară.
Părăsind registrul generalist mă îndrept către concret.
Am un prieten de suflet, Costel Simedrea, un poet de excepție, cu un profund mesaj regăsit în versurile celor 16 volume de poezie „scoase”, pentru încălzirea spirituală a sufletului nostru. Omul și-a depus și el dosarul pentru a fi primit, onor, în Uniunea Scriitorilor din România. Condiția este de a avea cel puțin 3 cărți.
Decizia Comisiei a fost clară: NU! și Nu! și iar… NU! Același răspuns, frate, la multiplele încercări ale depunerii dosarului.
Fără nicio explicație!
No mercy! cum ar spune un pasionat de filme cu „Vam Dat”.
Zilele trecute am văzut cum liderul echipei care a constituit refularea sufletului generației ’70, care a readus în conștiința noastră convingerea că omul este o ființă, lăsată de Dumnezeu, liberă, Nicu Covaci, nu a fost primit în Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor … NU!
Acesta este răspunsul. Și pentru ca penibilul să fie ancora în jurul căreia se fixează, Comisia aruncă în spațiul public o justificare infantilă, și anume, vezi Doamne, că nu este absolvent de conservator și trebuie să dea examen, în urma căruia trebuia minim nota 8, iar el „a reușit”, doar, 7,64 . Poftim? Da, acesta a fost răspunsul bâlbâit al lui Moculescu. Păi, măi nene, dumneata nu știi că există absolvenți de conservator care se pricep, doar, la … conserve?
Oare, cele peste 100 de piese ale lui Nicu și magnetismul care l-au avut asupra unei țări întregi, nu au contat? NU! Tot ce e autentic trebuie să piară!
Lărgind plaja, exemplele sunt foarte multe (chiar fără număr), în ultimele trei decenii, și se pot vedea în toate instituțiile și domeniile sociale (să ne aducem aminte câți ani l-au respins pe Gheorghe Zamfir).
Le vedem, în special, la analizarea dosarelor, ale unor persoane fizice sau juridice, care au ca scop validarea anumitor proiecte pentru accesul în funcții sau pentru desfășurarea anumitor evenimente cărora li se alocă resurse foarte considerabile.
Mă duc cu gândul, nu mai departe, de „Timișoara – Capitală Culturală Europeană 2023”, proiect care ar fi trebuit să aducă, în primul rând, specificitatea proprie a culturii locale și zonale, care să o încadreze, printr-o cvasiunanimitate acceptată, în această sintagmă.
Comisia, care a fost în spatele aprobării, așa ziselor, evenimente culturale, s-a dovedit că se încadreză la categoria „ageamii” și rău voitori, dar, cel mai corect, poate, la acea piesă sanitară, care nu are vreo legătură cu domeniul, dar prin care se scurg și se … sifonează (mălai, bine-nțeles).
Maestrul Holender le-a dat o lecție! Dură!
Ei, și? Ursul merge mai departe, indiferent câtă gălăgie ar fi.
Nu contează! Uitați-vă câte evenimente ale anormalității și nefirescului local și național au în program, ceea ce demonstrează că este un plan de a se promova și a se „băga” pe gât publicului, doar, exhibiții.
Iar comisia absurdă nu trebuia să caute mult pentru ca spectacolul de deschidere să fie unul sublim. Un elev de la Școala de Muzică „Filaret Barbu” Lugoj ar fi avut o prestație net superioară și foarte apreciată față de cea a olandezului visător.
Venind pe plaiurile urbei de pe malurile Timișului, nu poți să nu observi o similitudine, cum (tot) o comisie aprobă și direcționează banii lugojenilor către diferite asociații, care au venit cu proiecte discutabile, unele dintre ele neavând vreo tangență cu actul cultural, cel autentic, specific nouă, și nici așa, în general, nu poate fi încadrat la acest domeniu. Dar nu contează, „mălai” să iasă!
Și (tot) Comisia apreciază proiecte ale candidaților la poziția de reprezentant al instituțiilor de cultură. Exact precum situația lui Nicu Covaci, dar cel puțin, pe Nicu, nu l-au lăsat corigent. Este penibil, ca o expertiză de o viată, și demonstrată în situația ambilor, să nu conteze pentru cei care au analizat-o. Ei nu au fost, doar, auxiliari, completând anumite activități colaterale cuturii, ci au demonstrat că viața lor este vocația și determinarea pe care și-au dăruit-o culturii, și nu în ultimul rând, publicului.
Pentru că expertiza de-o viață, care poate veni din vocație și este, de cele mai multe ori, mult mai convingătoare decât o diplomă, nu mai contează, condițiile de participare generalizându-se la maxim… pentru ca „cine trebuie” trebuie să zboare, iar alt „cine trebuie” trebuie să aterizeze, chiar dacă are deficit total din trecut lui, legat domeniu, existând foarte mari șanse, spre exemplu, ca la
„Lacul lebedelor” să recomande spectatorilor să vină cu … undița.
Și uite așa, începând cu „perioada celor 15 mii de specialiști” (ne-aducem aminte) am văzut electronist la agricultură, profu de engleză la armată, și … observator
activități comerciale la cultură.
Și ne întrebăm, cu rumoare, de ce se întâmplă toate astea?
Pentru că așa se trag sforile și așa se analizează!
(Prin) Comisii, bine-nțeles!