Autor: Prof. Violeta Bobocea, Membru Liga Scriitorilor Români, Membru Societatea Scriitorilor Români
Informați-vă și documentați-vă din surse oficiale- ni se tot spune de trei ani. Oare…
Mă întreb adesea ce se întâmplă cu noi în ultimii ani, cum ne-am pierdut treptat orice speranță că lucrurile se vor îndrepta. Cu pandemia știm foarte bine că nu auzeam decât cuvinte “ încurajatoare” de câte ori deschideam televizorul, de parcă eram pe câmpul de luptă și transmiteam informații din oră în oră.
Impactul psihologic era clar: frica îi ținea pe oameni în case, deoarece virusul făcea ravagii.
Izolați de lume, aveam impresia că totul e sfârșit și orice vis este distrus , că trăim într-un cerc închis, fără nicio posibilitate de salvare.
A trecut și pandemia, dar nu ne-am revenit complet.
Când să ne închinăm și să spunem că totul e bine, iată că vine războiul, atât de aproape de noi. Se scrie istoria chiar lângă noi. Alt motiv de “fericire”!
Cu războiul au explodat și prețurile, pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură…
Merg pe stradă și privesc oamenii, dar, din păcate, totul este invadat de tristețe. Nu vezi un om zâmbind, un om care să poarte acea lumină pe față, un om cu adevărat fericit. Ne mișcăm precum roboții, ducem o viață monotonă, iar dacă intrăm într-un magazin , chiar că ne apucă plânsul, nu mai avem cum să zâmbim, deoarece prețurile au luat-o razna, iar nemulțumirile se țin lanț.
Peste tot planează nesiguranța zilei de mâine.
În fiecare zi sunt alte prețuri, dar salariile au rămas aceleași. Viitorul e tot mic și negru, așa cum îl știm, doar promisiunile guvernanților sunt tot mai multe. Avem promisiuni cât casa de mari, dar ce să facem cu ele? Lipsesc cu desăvârșire…
Discrepanța dintre salarii este tot mai mare, dar glăsuim în deșert, pentru că dezinteresul unora este total. Despre pensii ce să mai adăugăm? Doar pensiile speciale primează, iar bieții bătrâni uitați de lume ,abia își duc zilele cu pensii tot mai mici, după o viață de muncă! Singuri și neputincioși, tot mai departe de lume și adevăr, dați la lada de vechituri a vieții.
Le mai deschide cineva o ușă? Îi ascultă cineva?
Întrebările sunt retorice!
Ne ducem zilele sub talpa neputinței, știuți doar de Dumnezeu.
Interesează pe cineva ce se întâmplă în biata noastră țărișoară ? Nici vorbă!
Bine că românul nostru e “fericit”! Asta contează cel mai mult!
Cum să mai zâmbești când totul este pierdut, când nimeni nu-ți deschide o ușă?
Am uitat să iubim, am uitat să zâmbim!
Oare unde este adevărul? Ne tot întrebăm…