Autor: Mia ROGOBETE
Cu sau fără iubire, cu sau fără tristețe, cu sau fără nebunie, cu sau fără bucurie, cu sau fără dragoste de viață, cu sau fără dor, cu sau fără dezamăgire, cu sau fără liniște sufletească, cu sau fără împlinire, cu sau fără entuziasm, cu sau fără trăire, cu sau fără sentiment, cu sau fără extaz, viața merge mai departe, are picioare lungi, când vrea sare peste dealuri pline de vorbe, când nu vrea nu sare nici măcar un șanț, se oprește la marginea unui an și acolo rămâne, are un nume, de aceea se tot spune: „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti.”
Și putem fi orice și oricine, nu are nimeni putere asupra gândurilor noastre, în noi ținem spectacole pentru întreaga lume, când suntem fericiți, dar totodată putem să închidem ferestrele camerelor sufletului și să bocim timpul odată prețios, dar scăpat de sub control, Doamne, câte nu putem face în ființa noastră, doar noi și gândurile ce năvălesc într-una.
Astăzi, mai mult ca niciodată, căutăm stropii de bucurie uitați în ceștile de cafea, urmele lăsate de ruj au scris întâlnirea noastră cu prietenia, acolo, la masa din centrul orașului ”Forfotă”, am râs și ne-am întristat, acolo am sărutat ziua spunându-i să nu se mai grăbească, acolo ne-am uitat de atâtea ori gențile cu amintiri, la masa albă din centrul orașului ”Forfotă”, ce nume!
Și a venit din nou primăvara, și viața merge mai departe, nu mai sunt aceiași oameni, dar au rămas aceleași momente, nu mai este aceeași poveste, dar a rămas aceeași masă albă, ia te uită ce scrie pe caleașca albă de la geamul cu prăjituri, e numele orașului în care trăiesc, peste apa Timișului se aud clopotele, sunt atât de vii pașii grăbiți sau mai puțin grăbiți de pe Podul de Fier, undeva în stânga se odihnește un ceas mare, dar să nu credeți că nu vă răspunde la salut, întotdeauna e cu ochii pe faleză, în dreapta stă mereu treaz tenorul Traian Grozăvescu, vrea să trăiască în noi. Umbre și mâini, picioare și strigăte, zâmbete în flori abia sădite, clădiri scuturate de frigul fantomă, pescari buimăciți de dimineți răcoroase, căței fericiți lăsați în drumul razelor de soare, tocuri zglobii cu sunete de începuturi, tineri, bătrâni, claxoane și scârțiituri de roți, cozi imense la…diverse…ziare uitate pe dig și muguri ce ne strigă din pomi ținuți în curți, existăm, existăm, odată cu voi renaștem, unde ați fugit pământenilor, chiar credeți că soarele este singurul supraviețuitor adevărat din ultimii ani? Suntem toți adevărați, numai că nu vrem să recunoaștem și nici să deschidem cutia magică, ne este frică de strălucirea interioară, dacă nu ne contopim cu universul ce rost are atunci viața? Ce ziceți? Pe locuri, sunteți
gata? Start la trăire! Atât de multă iubire este pe pământ, să culegem, să îmbrățișăm cerul și să-i spunem bun venit fiecărui anotimp, pentru că toate acestea sunt daruri de la Dumnezeu și sunt multe!
Anotimp de catifea, pierdut în nea,
Ai trecut iar și iar pe strada mea,
Nu te strig, te las să pleci, nu te opresc,
Primăvara-n suflet vreau să o primesc!