Autor: Mons. conf. univ. dr. Onufrie (Octavian) Pop
Puterea politică ,oricâte ar fi ea este aceea care vrea să ne țină în singurătate. Raportat, la vindecarea slăbănogului de la Vitezda, se spune că cel mai dramatic pentru paralitic era singurătatea lui, pentruca ,nu avea pe nimeni care să îl arunce în scăldătoare și să se vindece. Omul stătea și aștepta, vedea cum alții sunt mai rapizi pe lângă el, pentru că au pe cineva în preajmă care îi ajută, sunt aruncați în apă și se vindecă. El însă rămânea pe loc, singur, tot sperând că va veni cineva să-l ajute.
Fiecare cade singur, dar ne ridicăm numai împreună cu ceilalți. Să fii singur înseamnă să fii pasibil de cădere, să te desprinzi din comuniunea Bisericii, să rămâi de capul tău, fără sprijinul fără de care nu poți face nimic. Iar în acea singurătate, asemeni bolnavului, nu te gândești decât la tine, pentru că ești copleșit de suferința în care zaci. Suferința îți anihilează toate celelalte puteri sufletești. Nu poți să mai faci nimic cât timp ești bolnav, nu te poți dedica problemelor altora, nici măcar nu poți să le iei în considerare. Suferința ta este viața ta, este totul pentru tine. De abia când nu mai suferi poți să vezi, să fii atent la ce se întâmplă cu cei din jurul tău.
Societatea contemporană ne izolează tot mai mult. Tendința puterii politice, oricare ar fi ea, este să se extindă, să fie totalitară, să ne acapareze viețile. De aceea preferă să ne știe izolați. Ea știe că individul singur nu i se poate împotrivi, poate fi strivit cu ușurință, dacă nu are susținerea comunității. De aceea vrea să ne aducă pe fiecare în parte la statutul de indivizi. Dacă nu ne mai simțim legați unii de alții, nici nu ne vom sprijini în demersurile pe care le vom face. Fiecare este pe cont propriu, realizează ce și cât poate. Nu ne dăm seama că dacă nu suntem uniți, putem fi înfrânți foarte ușor de aparatul de stat. O comunitate însă, nu poate fi la fel de ușor de anihilat.
Regimul comunist,de trista amintire,a vrut să ne țină în izolare prin violență. Nu aveam voie să ne unim, decât dacă ne dădeau ei voie ca să susținem ideile lor, sub supravegherea strictă a lor. Și în țările democrate este aceeași tendință de izolare a omului, dar aici se face prin alte metode. Omul este declarat unic și irepetabil, are toate drepturile ca individ, nu mai are de ce să se unească în comunități mai mari. Pentru a putea rezista tendințelor totalitare ale puterii, ca și ale lumii în general să încercăm să rămânem uniți prin credință și prin dragostea unul față de altul în Isus Hristos.
Omul fără Dumnezeu este un însingurat, el nu își iubește semenii nici măcar cu iubirea firească. În iubire celălalt îmi este egal. Dacă nu îl iubesc, atunci el poate fi pentru mine cel mult un partener care îmi oferă anumite servicii iar eu îi ofer altele în schimb, căutând o corectitudine care să ne țină împăcați. Un prim serviciu este acela al faptului că nu resimt acea singurătate apăsătoare care altfel mi-ar face viața de nesuportat. Apoi intervin toate celelalte beneficii pe care le am din colaborarea cu ceilalți și care decurg din diviziunea muncii în societate și a sexelor în familie, modul cum asigur mijloacele de trai și plăcerile de care am nevoie. Când ești singur speri că prezența celorlalți te va ajuta, căci vei găsi pe cineva care să te înțeleagă și să te ajute. Când însă te simți singur într-o mulțime de oameni, pe lângă singurătate simți și dezamăgire că nimeni nu ia seama la tine. Pentru omul care are echilibru interior, singurătatea este o șansă, căci îi oferă prilejul creșterii, ferit de influențele străine pe care le poate aduce mediul.
Sfântul Ioan Botezătorul, înainte de a-și începe activitatea publică de Înaintemergător, a stat câțiva ani în singurătatea pustiului. De abia după câțiva ani de aspră nevoință, a putut să vină să îi boteze pe oameni, și să le vestească pe Împăratul Vieții. Hristos însuși se retrăgea adesea, din rândul oamenilor între care trăia, ca să se roage în liniște și singurătate. Ne spune și nouă ca, atunci când ne rugăm, să intrăm în cămara inimii noastre. Numai în singurătate găsim prilejul de a simți vocea lui Dumnezeu. Pentru omul obișnuit, singurătatea este o problemă pe care trebuie s-o trateze, fie își găsește compania unor semeni cu care se simte bine, fie își suportă cu demnitatea lipsa oamenilor din preajma sa. Pentru credincios însă, singurătatea este prilejul îndelung căutat de a se ruga cu stăruință, de a elimina prezența disturbatoare a lumii, de a-L primi pe Dumnezeu Însuși.
Atunci când ești depărtat de lume poți să știi care sunt cu adevărat gusturile tale, ce fel de cărți îți plac, ce muzica vrei să asculți, ce filme vrei să vezi. Printre oameni, te supui sau te pui de acord cu gusturile lor. Când nu ești cu ei, poți să fii tu însuți. Singurătatea îți oferă șansa de a te cunoaște așa cum ești, fără să mai asculți de gusturile și preferințele grupului din care faci parte. Lumea vrea să ne țină ocupați, să fim asemenea ei, să preluăm ceea ce este la modă, să gândim și să simțim după gustul ei. Și numai singurătatea bine folosită ne oferă șansa de a descoperi cine suntem. Există o singurătate naturală, bună, creativă. În aceasta ne dovedim apți să ne tragem de la zgomotele zilnice, de la tot ce ne propune lumea, în ambalajele ei frumoase și strălucitoare, dar găunoase în conținut. În singurătate ne putem aduna duhovnicește.
Trăim astăzi în ideologia individualismului, care ne îndeamnă permanent: fii tu însuți, exprimă-te așa cum ești. Este o totală falsitate aici, pentru că dacă te uiți la acest tip uman pe care vor ei să-l construiască, vei descoperi un om-massă, care reproduce fidel sloganele la modă, dar având impresia că sunt rezultat al gândirii lui. Puterea de a te desprinde de modurile comune în care mi se spune să înțelegem lumea, este tot mai greu de avut, pentru că în această pervertire a ființei noastre avem impresia că suntem unici și originali.
Mai există și o singurătate acelor care se cred spirituali fără a fi religioși, care practică diverse tehnici de meditație, în special orientale, urmăresc răsăritul sau cerul înstelat, sunt convinși că au atins înțelepciunea, și că au reușit să ajungă la iluminare. Ce este în neregulă cu aceste practici? Nu sunt oamenii care le practică mai înțelepți, n-au ajuns ei la o stare superioară de conștiință? Ei caută să ajungă la spiritualitate fără să se curețe de patimi, de egoism și orgoliu, practică un gen de meditație care le alimentează eul supradimensionat. Și nu ajung la Dumnezeul cel adevărat, la Iisus Hristos. Sunt practici care pot să îți dea o falsă liniște, dar al căror sfârșit nu este niciodată bun.
Ce s-ar putea opune acestora? Omul smerit nu este niciodată singur, nu are pretenții exagerate, nu cade în depresie, este împăcat cu sine și cu lumea. Nu consideră că merita mai mult, că este nedreptățit, se va împăca cu situația și dacă va fi într-un grup numeros de prieteni, dar și dacă va fi singur. Pe toate le va primi cu dragoste și recunoștință, ca prilejuri de a fi mai aproape de Dumnezeu.
Dar smerenia este rară în lumea noastră. La majoritatea oamenilor singurătatea se îmbină cu egoismul și mândria, produce cele mai multe dereglări ale sufletului, depresie și angoasă. Acel om caută să fie împreună cu semenii săi pentru a se afirma pe sine, caută cinstirea de la ei, căci numai astfel va avea încredere în valoarea proprie. Iar când nu primește ceea ce speră să obțină, va vorbi împotriva tuturor, se va considera pe sine un neînțeles. Este un bolnav sufletește care va pune boala sa pe seama celorlalți oameni.
Omul are o nevoie de neoprit de a comunica. Comunicarea însă nu este suficient de deschisă, de sinceră, căci se face din nevoia de a primi confirmări ale sinelui, pentru a ne putea domina semenii și a ne urmări interesele proprii, și nu pentru a intra în comuniune cu oamenii de lângă noi. Până când nu va exista un monolog sincer cu sine, în care să mă accept fără ipocrizie, să îmi dau la o parte toate măștile pe care le pun în comunicarea socială, nu voi putea avea o relație bună și frumoasă cu ceilalți oameni. Eu am nevoie de singurătate, căci în ea nu sunt, de fapt, singur. Îl am alături de mine pe Dumnezeu, pentru a mă putea elibera de patimi.