Autor: Preot Ionel Rusu
Nume dulce şi frumos: Athos. Un pământ binecuvântat de Maica Domnului, presărat cu multe mănăstiri, schituri şi chilii. O regiune foarte înmiresmată, încărcată de istorie, cultură şi duh de viaţă ortodox. O rezervaţie naturală, unică în felul ei ca floră, faună şi vegetaţie. Aici, toate naţiile ortodoxe îşi au trimişii, rugători neadormiţi ai lumii. E foarte multă linişte aici. Şi la propriu şi la figurat. Totul miroase a sfinţenie: cărările, copacii, aerul, florile, icoanele, moaştele, paraclisele, chiliile, colibele şi oamenii locului, ei, asceţii rugători la lumina candelelor şi a lumânărilor de ceară curată, adevăraţi liturghisitori. Fiecare om potrivit e la locul potrivit. Ascultarea şi dragostea creştină şi smerenia sunt la ele acasă.
Oare, ce trăiri poţi avea când calci pe urmele Sfântului Atanasie, fondatorul vieţii de obşte, cel care ne-a lăsat peştera? Oare, ce simţi când săruţi crucea de plumb pe care acest sfânt părinte nevoitor a purtat-o pe grumazul său toată viaţa? Ce fel de reacţii trebuie să ai când vezi chiparoşii sădiţi de Sfântul Atanasie, din secolul al X-lea, umbrindu-te? Ce stare de spirit poţi avea la sărutatul atâtor moaşte de sfinţi, de ordinul sutelor? Ce pace adâncă trebuie să dobândeşti lângă mormântul Sfântului Atanasie? Ce se întâmplă cu tine când te întâlneşti cu icoanele nefăcute de mână omenească, precum Prodomiţa de la mănăstirea noastră românească, sau a Sfântului Gheorghe, de la mănăstirea Zugravu? Ce fiori te cuprind la o miezonoptică sau la o liturghie extrem de matinală? Ce emoţii poţi avea când asculţi slujbele în propria-ţi limbă pe pământ străin? Ce vibraţie duhovnicească s-ar cuveni să ai când vezi părinţi români, adevăraţi misionari la schitul Lacu? Ce sfială s-ar datora să ai când calci pe urmele minunilor istorisite de Patericul athonit, ca, de pildă, la izvorul de Agheasmă al Maicii Domnului de lângă Iviron? Cât de nevrednic de milele cerului trebuie să te simţi când te întâlneşti, în pustietate, cu un sihastru, practicant al rugăciunii inimii? Ce simţǎminte ar trebui sǎ ai atunci cînd Dumnezeu îţi scoate în cale un duhovnic iscusit care te citeşte ca pe o carte, din scoartǎ în scoarţǎ? Cât de muritor te simţi când vizitezi osuarele mănăstirilor? Ce emoţie sfântă te cuprinde când pipăi cu vederea cea dintâi biserică unde s-a oferit Cina Domnului? Cât de trecător te simţi în faţa icoanelor foarte vechi care au înfruntat veacurile şi prin care Dumnezeu a zâmbit din cer? Ce poate fi mai minunat decât să săruţi brâul Maicii Domnului şi capul Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul mult îndrăgitei Liturghii? Acolo, în fiecare zi, e Cruce şi Paşte, e veselie duhovnicească.
Ce sentiment poţi să ai ca român, când vezi binefacerile voievozilor: Vlaicu-vodă (secolul al XIV-lea, mănăstirea Hilandar), Alexandru cel Bun şi Mircea cel Bătrân (mănăstirea Cutlumuş), Ştefan cel Mare (ctitor la mănăstirile Grigoriu, Vatopedu şi Zografu), Petru Rareş (mănăstirile Caracalu, Pantocrator şi Dionisiu), Alexandru Lăpuşneanul (la Dochiaru şi Rusicon), Matei Basarab, Vlad Ţepeş, Constantin Brâncoveanu (la mănăstitea Sfântul Pavel), Vasile Lupu şi Antioh Cantemir (la mănăstirea Zugravu)?
Oare, ce e în sufletul tău când săruţi cu evlavie cea mai veche rămășiță sfântă din Athos, a Sfintei Ana, sau când urci la Simonos-Petros spre simți căldură din mâna Sfintei Maria Magdalena sau când atingi cea mai mare parte din lemnul Sfintei Cruci de la Xiropotamul sau când îmbrățișezi la Iviron pe „Păzitoarea” acestei grădini. Sǎ ne rugǎm ca duhul Sfântului Munte să pǎtrundǎ adânc în inimile multor pelerini români care pășesc bisericile parohiale de la noi din ţarǎ.
Cât de mult se cuvine să te bucuri de ospitalitatea Sfântului Munte! Cât de mult trebuie să dai slavă lui Dumnezeu pentru un răsărit sau un apus de soare! Cât de mult trebuie să tresalţi la auzul clopotelor! Ce-ţi poate lăsa în suflet o priveghere? Un adevărat paradis pământesc, pentru care te invit, dragă cititor, să rămâi numai pentru o zi în pustia Sfântului Munte spre a admira pictura lui Panselinos, spre a asculta psalmi şi spre a trăi cu anticipaţie raiul, umplându-te de har.
Îmi aduc aminte de pustnicul Nichifor, mare isihast, aflat pe drumul dintre schitul Sfânta Ana şi Kavsokalivia. Pe acolo trec cei mai puţini pelerini. Unul pe zi sau câţiva pe săptămân mi-a mărturisit. Chilia pustnicului Nichifor e strategică. Ascultarea lui este de a omeni la masa sa pe flămânzii pelerini care tranziteazǎ sălbăticia. O sărăcie lucie am întâlnit acolo, prea strălucitoare!. Un pat, o masă, o candelă şi o icoană a Maicii Domnului, o simplitate de nedescris, atâta vezi! Confecţiona metanii părintele Nichifor şi era în mare parte a zilei zăvorât la rugăciune. N-am văzut niciodată un om cu ochii albaştri, atât de senini şi cu o dragoste faţă de străini neasemuită. Îmi era foame după atâta mers. M-a invitat la masă, dăruindu-mi tot ce avea: apă, rahat, ceai, cafea, uzo, ciocolată, alune, fistic, pesmeţi. Nu a mai oprit nimic pentru sine. Şi transmitea multă pace. M-a copleşit starea lui de nevoinţă şi dăruire. Nu am mai avut replică. Am îngenuncheat irezistibil, fǎcându-i metanie. M-am simţit cel mai bine în chilia dânsului înmiresmatǎ du duhul rugǎciunii. Ca-ntr-un hotel cu mii de stele. O gură de rai. Avva Nichifor mi-a pătruns în suflet pe viaţă. Îmi este dor de prezenţa lui cea duhovnicească şi doresc să-l mai reîntâlnesc. Cred şi simt că ne-a cuprins pe toţi cu brâul rugăciunilor lui. Are întreaga lume în sufletul său, Mai sunt şi alte flori în grădina Maicii Domnului: Nicodim din Capsala, Paisie, Casian şi Pimen din Lacu, Iulian din Prodromul, Arsenie din vârful muntelui, Spiridon din Xiropotamul, Chiril din Vatoped….Toţi fac dâră de pace în sufletele celor care îi întâlnesc.