Mânăstirea Corbii de Piatră și Mânăstirea Aninoasa
Autor: Roxelana Radu, Membru UZPR
Suntem la mânăstirea Corbii de Piatră. Despre Corbii de Piatră ar fi trebuit probabil să scriu un text special, dedicat numai acestui loc cu totul ieșit din comun. Până una-alta însă, încerc să vă spun acum câte ceva din ce am văzut acolo.
Așadar…un fel de Stonehenge ni se arată dinaintea ochilor, dar nu în câmpia Salisbury, ci în satul Jgheaburi din Argeș! Priveliștea este impresionantă și greu de pus în cuvinte. Un munte ca un perete din piatră care începe jos și sfârșește în ceruri adăpostește la baza lui, într-o cămăruță, săpată în cremene, mânăstirea Corbii de Piatră. De ce „de piatră „…?!? ne dăm seama cu ușurință. Dar de ce „Corbii”? Legenda spune că aici, pe vremuri, corbii și-au săpat cu ghearele și pliscurile, firide și adăposturi în stâncă.
Negura istoriei și toponimia încifrată și nedeslușită a așezărilor ne aprind imaginația, iar locul acesta a suscitat de-a lungul vremii diverse discuții, presupuneri, cercetări, și ipoteze. Consemnările timpului îl situează mai întâi ca altar dacic de jertfe și sacrificii aduse lui Zamolxe. Cercetările făcute în zonă au ivit aici ruine ale castelului lui Vasile Corbin, tatăl lui Ioan Corvin.
Pe scurt, ne aflăm în vatra voievodală a Corvineștilor.
Este binecunoscută figura corbului în heraldica domnilor români, faptul că toți eroii civilizatori legendari, domnii întemeietori de Țări stau sub semnul negrului, al corbului care a fost preluat definitiv în blazonul Corvineștilor.
Cât despre mânăstire însă, primele mărturii privitoare la existența ei apar pe la anul 1512.
Dar ceea ce o face cu totul unică în România, este faptul că are două altare. Intrarea este joasă, trebuie să te apleci ca să poți intra, treptele de la intrare sunt săpate în piatră, toată mânăstirea este cât o chilie micuță și întunecoasă ca o cămară, cele două altare sunt identice, așezate unul lângă celălalt, pictura de pe pereți abia de se mai zărește, timpul și infiltrațiile de apă din ziduri au șters-o nemilos, la o privire mai atentă se observă niște semne ca niște hieroglife, ca o scriere necunoscută, aproape ștearsă și ea…locul este lăsat pradă uitării și indiferenței.
Ar fi de-ajuns o cât de mică zvâcnire de interes a autorităților, pentru stoparea infiltrațiilor distrugătoare, dar nepăsarea e mare. Ar putea fi reînviată viața de obște aici…răsuflarea oamenilor, credința, rugăciunile și lumina candelei ar readuce la viață zidurile reci și umede, cu frescele și semnele lor. Istoria neamului românesc, adică. Dar…cine?!?
Afară, în dreapta, e o firidă săpată în stâncă, despre care zice-se că pe vremuri îi slujea voievodului Neagoe Basarab drept divan, pentru diferite pricini pe care acesta le judeca public.
Locul are forță. Și energie. Și vibrație.
Ne pregăteam să plecăm când am observat în fața mânăstirii o cruce mare, din piatră, cu un trandafir sculptat între brațe. De unde oare acest simbol tipic rozacrucian la Corbii de Piatră…?!?…m-am întrebat, în timp ce coboram treptele înapoi, către ieșire…de unde oare…atâtea semne și scrieri necunoscute, simboluri și nedeslușite semnificații aici, în muntele ăsta imens, de sub cerul în care poți vedea tălpile Dumnezeului…
Pe marginea istoriei, casele localnicilor aflate vis á vis de imensul munte din piatră, așază prezentul mundan față în față cu trecutul nedeslușit și mistic. Drumul care desparte Corbii de Piatră de așezările umane, pare un hotar între două lumi paralele și fără amintiri.
**
La întoarcere am văzut și mânăstirea Aninoasa. Fără să exagerez, cred că are cea mai frumoasă grădină de mânăstire, din tot ce am văzut în țară. Iar dacă vă voi spune că pictura interioară este făcută de celebrul zugrav de subțire Pârvu Mutu (născut el însuși în Câmpulung), pictorul curții Cantacuzinilor, veți înțelege de ce trebuie vizitată.
Mânăstirea Negru Vodă
A fost ziua mânăstirilor, astăzi.
Așa că, o dată ajunși în oraș, am intrat și la mânăstirea Negru Vodă. Reconstruită de Matei Basarab pe locul unde s-a aflat reședința primilor domni ai Țării Românești, impresionează începând cu încărcătura istorică, continuând cu arhitectura specifică zonei Muscelului, și terminând cu culorile picturii interioare unde predomină ocrul, care dă o eleganță și un rafinament inegalabil. Faptul că o parte din pictură poartă semnătura lui Gheorghe Tattarescu face de prisos orice alte comentarii.
În ultima zi de ședere în orașul ăsta de care ne-am îndrăgostit, am intrat la Muzeul municipal Câmpulung, conform obiceiului de a vedea muzeul de istorie și piața fiecărui oraș vizitat. Faptul că el, muzeul, are o secție dedicată personalităților muscelene spune multe despre acest oraș mândru, încărcat de istorie, și care nu-și uită înaintașii și care-și onorează trecutul.
Și nu mi-am putut opri gândul că ne tot lăudăm prea mult și prea degeaba cu tot felul de așa-zise investiții, cu lanțuri de magazine și tot felul de chestii trendy și luxoase.
Și nu vrem să înțelegem odată pentru totdeauna că nu acestea ne scriu istoria, nu acestea ne învață cine suntem și de unde venim, nu ele rămân după noi, să povestească urmașilor de unde ne tragem rădăcinile.
Ci locurile, oamenii, obiceiurile și poveștile despre care v-am istorisit acum, cu sentimentul mândriei că ele înseamnă Țara.
Țara din inima mea.