”There is history in all men’s lives!” (Viața fiecărui om este o istorie!) - Dialog cu scriitoarea Dorina Tima Enuică din Greoni, județul Caraș,- Severin

Spread the love

Autor: Maria Radu Novak

Să presupunem că într-o zi intri în redacția noastră, ce ne spui despre tine?

Dorina Tima Enuică: Bine te-am găsit Maria! Ce aș putea să vă spun despre mine este în funcție de ceea ce vreți să știți; despre mine femeia sau despre mine scriitorul sau omul de cultură?!

Sunt multe de povestit pentru că, fiecare om are o poveste a vieții așa cum spunea Shakespeare ”There is history in all men’s lives!” (Viața fiecărui om este o istorie!).

Viața mea personală am ținut-o cât am putut departe de ochii lumii. Nu mi-am etalat niciodată greutățile sau bucuriile public, la ce bun? Lumea e foarte rea și, fie râde, fie te judecă sau te invidiază. Și vice-versa fac la fel adică, nu țin să aflu problemele sau situația nimănui decât ceea ce ține să-mi spună.

Desigur că, fiind o persoană publică, mă cunoaște multă lume și ca parte civilă, se știe de unde sunt, ce familie am și cu ce mă ocup.

Vis a vis de talentul meu scriitoricesc și actoricesc, pot spune că, prima carte pe care am citit-o era în clasa a doua și era o carte de povești nemuritoare, basme cu Ilene Consânzene și Feți-Frumoși pe care mi-a dat-o mama. Apoi, au urmat altele și altele iar, în clasa a III a sau a IV a, citisem Robin Hood și, m-am gândit eu să scriu o altă poveste a lui Robin Hood cu final fericit. Așa am descoperit că-mi place să mă joc cu personajele și să le dau viață. Astea au fost primele mele proze.

Am o colecție de fotografii cu artiștii de atunci, acum mulți sunt artiști clasici cum ar fi: Greta Garbo, Jean Paul Belmondo, Gina Lolobrigida, Sofia Loren și alții care mi-au bucurat copilăria a mea și a ta. Am peste 400 de fotografii, iar când mă jucam cu fratele meu, făceam camere cu mobilier din caiete, ascuțitori, creioane și, plimbam pozele de la unul la altul vorbind în locul lor, transformându-le în personaje și inventând diferite subiecte de viață, crezându-ne vecini. În timp, mi-am dat seama că, pot să mă transpun și eu în viața unui personaj și așa s-a trezit în mine talentul de actor. Învățam pe de rost toate poeziile cerute la școală și nu numai, mă urcam pe scaun sau pe masă punând-o pe mama să mă asculte cum recitam în stil actoricesc și să mă aplaude.

Așa mi-am descoperit talentele dar, mai presus de orice, îmi doream să fiu într-o zi romancieră cunoscută, să-mi găsesc cărțile în librării. Am scris primul meu roman în clasa a VII a dar, din păcate, nu m-a băgat nimeni în seamă. Pentru profesoara care se ocupa de cercul literar din școală, eram prea copil ca să scriu un roman. Profesoara mea de română, a crezut în mine și a fost prima care mi-a citit romanul și m-a încurajat. Asta nu a rezolvat mare lucru când eu doream aprins să-l tipăresc și să fie studiat de un ochi avizat critic. Așa că, în vara anului 1978, Ion Cocora, scriitor și critic de teatru, originar din satul meu Greoni, a venit în vizită la tatăl lui, iar eu, mi-am luat caietul cu romanul și i-am bătut la poartă. Locuia atunci la Cluj. Mi-a luat caietul și pentru mine era o strângere de inimă că, nu o să-mi mai recuperez niciodată romanul, că nu o să fiu băgată în seamă doar că, nu voia să mă supere. L-am dat totuși. Sunt scorpion și îmi place riscul pentru că, principiul meu este:”Nu riști, nu ști dacă pierzi sau câștigi!” Eu am câștigat pentru că, în noiembrie a aceluiași an, am primit caietul înapoi prin poștă și o scrisoare de la Ion Cocora prin care mă încuraja și mă lăuda.

Bun dar, ce să fac mai departe, cum să fiu cunoscută? M-am gândit că, trebuie să trimit la ziare și reviste creațiile mele însă, știam că, nu voi avea succes cu proză, pentru că, nu toți aveau timp și răbdare să citească o proză. M-am îndreptat spre gazeta ”Flamura” ziarul județean care apărea în fiecare zi de marți și pe care îl citea tot județul. Dar, în acest ziar, nu erau publicații literare. Singura publicație literară era o epigramă pe ultima pagină a unuia Gheorghe Chirilă. Deci, am început să scriu epigrame și am trimis la Flamura. După două săptămâni m-am descoperit pe ultima pagină cu o epigramă în locul acelui Gheorghe Chirilă.

Așa am fost descoperită pentru că, regretatul redactor șef de atunci de la gazeta Flamura, Timotei Jurjică, a venit la mine la liceu (eram deja clasa a X a) să mă cunoască. Așa am început să frecventez cenaclul Flamura, am început să scriu poezii și am fost îndrumată spre cenaclul Mihai Novac din Oravița unde, locuiam cu părinții și unde făceam școala.

Cam acestea sunt începuturile mele de scriitor. Desigur că, povestea poate continua dar, mă opresc aici.

Esti un om profund, ai conștiința neamului tău, ai fost învestită cu răspunderi sau ai considerat tu că trebuie să le porți?

Dorina Tima Enuică: Am fost educată să fiu responsabilă și să-mi asum orice greșeală sau reușită dar, răspunderile la care te referi tu, au fost pentru mine datorii morale. Mama a murit când aveam 31 de ani, ea avea doar 50 de ani. Atunci, viața mea a fost scuturată drastic din toate temeliile. Am știut că, eram mult mai matură de cât anii mei dar, pierderea mamei m-a maturizat complet. Mama era singură la părinți, automat bunicii materni și-au pus toată nădejdea în mine pentru îngrijirea lor la bătrânețe. Mama a fost noră, noi am crescut în casa tatălui cu bunica paternă, o dată cu plecarea ei, tata și mama lui au rămas tot în grija mea. Mama pe patul de moarte mi-a spus: ”Să ai grijă de cei bătrâni și de tatăl tău!” Chiar dacă nu-mi spunea, eu tot nu-i abandonam. M-am trezit dintr-o dată cu o mare greutate pe umeri pentru că, mă simțeam datoare să am grijă și de fratele meu care avea atunci 27 de ani și era legat de mama până la extreme. Eu sunt o fire care nu clachez în condiții de criză, mă adun și iau măsuri și rezolv ce ține de mine dar, fratele meu e mai slab în astfel de situații. Și da, nu am considerat că trebuie să port eu aceste greutăți ci, le-am luat ca și cum mi se cuveneau, ca și cum, e karma mea și trebuie să o duc la capăt.

Ce înseamnă bunica ta pentru tine?

Dorina Tima Enuică: Aș spune ”bunicile mele” pentru că, amândouă au avut un rol important în viața mea. Cu bunica paternă am crescut, ea mă legăna, îmi făcea toate poftele, îmi punea masa și îmi aduna masa, fără să mă pună pe mine să spăl farfuria. Îmi întindea și dulceața pe pâine, doar că, nu mânca în locul meu. Am dormit cu ea până m-am măritat și îi povesteam de toate. Mă întâlneam la geam cu băieții din sat care îmi făceau curte și îmi aduceau ciocolată sau bomboane pe care le puneam sub pernă iar, dimineața o serveam pe bunica. Era curioasă cine mi le-a adus și îi povesteam. Se mira că, nu a simțit nimic din vreme ce, ea dormea și eu mă ridicam din pat de lângă ea. Era obosită pentru că, lucra ziua la munca câmpului dar, mereu îi povesteam. Ea era confidenta mea, nici mama nu știa câte știa bunica paternă muma Vuța.

Bunica maternă ”muma parci” Lena Răbigioane, cum îi săpuneam, îmi părea mai severă și mai rea: mă punea să-mi adun masa, să-mi spăl farfuria, să dau cu mătura, mă certa dacă nu aveam părul împletit, dacă aveam rochița prea scurtă… De întâlnire cu băieții nici nu încăpea vorbă, eram prea mică pentru așa ceva. Ea era un fel de ”mamoșă” în sat, era chemată la noi născuți să le facă baie, să-i ridice de gât sau pe cerul gurii să nu rămână cu oasele încleștate și mă lua cu ea mereu, iar eu eram foarte atentă la tot ce făcea. Mai târziu, fiind soție și mamă, am înțeles că, nu era rea, nici severă, ea mă educa, mă pregătea pentru viață. Când am născut primul copil, a venit să mi-l îmbăieze și să facă toate cele ce făcea cu noii născuți din sat dar, am rugat-o doar să mă asiste și eu am făcut pentru copilul meu ceea ce am văzut la ea. Era foarte bucuroasă că o moștenesc. Făcea cea mai bună mâncare sau cele mai bune turte cu pături și stăteam lângă ea iar, peste ani de zile când ea nu a mai putut face și am făcut eu, bunicul a zis că, le-am făcut exact ca muma. Pe bunica paternă am îngrijit-o 7 luni la pat fiindcă avea șoldul fracturat, apoi spre sfârșitul vieții, a zăcut un an jumătate la pat . Bunica maternă a zăcut 5 ani. Da. Amândouă sunt parte importantă a vieții mele.

Tu ești liantul între generații. Cum vezi viitorul copiilor?

Dorina Tima Enuică: Copiii mei sunt deja adulți, fiu meu are 39 de ani și fiică-mea are 34. Într-un fel și-au definit viitorul, sunt căsătoriți și la casele lor. Nu am nepoți, încă nu sunt bunică și îmi doresc din suflet acest lucru dar, sunt credincioasă și știu că, dacă Dumnezeu vrea într-o zi voi avea iar, dacă nu, știe Domnul de ce. Viitorul este mereu un subiect incert sau relativ pentru oricine; sunt o persoană optimistă și pozitivă și oricâtă incertitudine, dezastru, războaie sau calamități vor exista în lume, cred că toate se vor sfârși cu bine.

Faci parte din breasla nobilă care a făcut faimă Oraviței și a vieții culturale din zona noastră. Cu ce te ocupi la Casa de cultură din Oravița? Ce proiecte ai?

Dorina Tima Enuică: După cum am spus la începutul discuției noastre, am frecventat Cenaclul ”Mihai Novac” încă din liceu, de la 16 ani, în paralel cu Cenaclul ”Flamura” din Reșița. După ce am terminat liceul m-am măritat și m-am mutat în Reșița, ca orice fată prostuță și îndrăgostită. După 15 ani am divorțat și am revenit la viața culturală din Oravița. L-am căutat pe Ionel Bota, era singurul pe care l-am cunoscut din liceu și de care știam că e activ fiind director la Teatrul Vechi din oraș. Așa am ajuns să joc piese de teatru și să montez piese dar, am jucat și câteva monologuri la evenimente literare. Așa am aflat că mai există Cenaclul ”Mihai Novac” și m-am reîntors pe drumul de liceană. Era în anul 2000 și cenaclul era condus de directorul Casei de Cultură Mihai Moldovan apoi, l-am avut ca președinte de cenaclu și mentor pe Gheorghe Azap. Din păcate, în ianuarie 2016, Mihai Moldovan se stinge din viață și la o ședință de cenaclu unde ne-am adunat toți cenacliștii, în februarie a aceluiași an, s-a votat ca eu să conduc acest cenaclu, fiind cea mai veche cenaclistă. Mai târziu, în luna iunie același an, am fost chemată de Ionel Bota să fac teatru cu elevii. Ulterior, m-am mutat la Casa de Cultură și am schimbat numele cenaclului în Cenaclul literar ”Mihai Moldovan” iar din 2018, am preluat și editarea Revistei ”Confluențe” revistă literară înființată de M. Moldovan în 1992 . Proiecte am făcut în fiecare an din 2018 pentru a reînvia Tabăra de Literatură de la Oravița, tabără înființată tot de Mihai Moldovan dar, niciodată nu s-au aprobat aceste proiecte fie din lipsă de fonduri, fie din cauza epidemiei de Coronavirus din 2020-2021.

Am avut puțini cenacliști și mai ales fete, pentru că, cei vechi, mulți nu mai sunt și la fel de mulți au plecat peste graniță. Am mers cu două generații de câte 5-10 elevi talentați dar, la ora actuală, am racolat alte 5 eleve însă, nu prea frecventează cenaclul. Le e mai ușor să-mi trimită poeziile pe messenger. În schimb, am o trupă de teatru cu 20 de elevi și montăm piese, scenete, repetăm.

Știu că ai pe masa de lucru un proiect literar… daca e secret, ne spui daca este proză sau poezie sau amândouă?

Dorina Tima Enuică: Este aproape finalizată o carte cu mai multe feluri de scrieri literare. Deși, mi-am dorit să fiu doar romancier, m-am trezit că scriu de toate: eseuri, proză scurtă, poezie, epigrame și piese de teatru. Da, am început să scriu piese de teatru când am înțeles că, lucrând cu copii, fiecare are capacitatea proprie de-a asimila un rol și de-al juca pe scenă așa că, după ce am înțeles ce poate și cât poate fiecare, m-am decis să scriu rolurile pe măsura fiecăruia. Plus de asta, m-am trezit că, scriu și piese dialectale… deși, suntem o trupă de teatru contemporan, ca instituție am fost invitați la Festivalul de tradiții cărășene unde, trebuie să ne prezentăm în costume tradiționale și cu piese în grai bănățean. Deci, cartea este un fel de caleidoscop literar. Anul acesta va ajunge la tipar. O altă lucrare literară, este un nou roman al meu care e în lucru, se numește ”Cățelul pământului”. Este o poveste a familiei mele strămoșească deportată în Bărăgan. Sper să-l duc la final până în primăvara anului viitor. Îmi doresc să mai editez și o carte de poezie. Am publicat două cărți de poezie și două romane: Mai mult ca ieri – poezie, Pași de toamnă – poezie, Căsnicie pe aripi de hotar – roman, Mesteacănul blestemat – roman. Nu prea sunt mulțumită de cărțile de poezie și îmi doresc să tipăresc ceva mai amplu dar, rămâne ca idee deocamdată. Desigur că, puteam să tipăresc multe cărți însă, editurile sunt scumpe iar eu, nu am cerut niciodată sponsorizări și mereu m-am bazat pe buzunarul meu și așa o să fac în continuare.

Despre chimia dintre tine și membrii cenaclului pe care- l conduci vrem să știm.

Ați trimis lucrări pline de sensibilitate la concursurile de creație literară, inițiate de mine, concursuri transfrontaliere cu partenere din Ungaria și Serbia. Cred că premiile le-au bucurat..

Ce le-a plăcut din excursiile primite ca premiu?

Dorina Tima Enuică: Oh, desigur că, au fost încântate că au câștigat un premiu pentru talentul lor dar, au fost încântate și de excursia în sine. S-au simțit foarte bine, atmosfera era pozitivă, distractivă… eu, personal m-am simțit minunat și m-am bucurat alături de ele pentru premiile obținute pentru că, premiul lor, era și premiul meu fiind cea care le-am îndrumat și le-am ajutat să modeleze poeziile, m-am simțit mândră de realizarea mea întâi de toate!

Am lecturat lucrările primite de la Oravița; la una din lucrări am plâns… Este vorba despre generozitate: ai oferit o parte din inima ta unui copil străin, i- ai dat un cămin, o familie…

Dorina Tima Enuică: După ce am divorțat de tatăl copiilor și am revenit în Oravița, m-am recăsătorit cu Petrică Diia. Era un mare om de afaceri pentru Oravița în vremea aceea. Era un om care punea preț pe educație, talent și bun simț. El însuși a fost un autodidact. M-a încurajat foarte mult și era mândru de activitățile mele. Așa am intrat la facultate, împinsă de el după ce Universitatea de Vest din Timișoara a făcut o extensie la Oravița, fiind aceeași facultate la care cu ani în urmă îmi făcusem dosarul de înscriere de două ori. La Oravița era a treia oară și părea ca o premoniție, de parcă cineva, dorea neapărat ca eu să urmez această facultate. Am dat examen de admitere și am trecut cu media 9. Eram studentă la Drept Administrativ. Petrică a înțeles și a insistat să fac pasul. El a plătit, el îmi cumpăra cărțile, el mă lăsa noaptea să învăț în camera mică din apartamentul nostru unde mi-a făcut birou și mi-a luat calculator. Din păcate, extensia de la Oravița s-a desființat neavând acreditare legală dar, studenții puteau continua studiile la Timișoara. Eu nu am mai vrut și după trei ani am renunțat. Din păcate, soțul meu a murit în 2005 la 50 de ani și puțină lume știe că, oficial eu mă numesc DIIA, nu ENUICĂ. ENUICĂ este numele de domnișoară și debutul meu în literatură la care am adăugat și TIMA care este porecla familiei mele în sat și la sugestia lui Gheorghe Azap care mi-a zis că, doar DORINA ENUICĂ nu este nume literar să mai pun ceva, așa că, toată lumea mă știe de DORINA ENUICĂ TIMA.

După ce a murit soțul meu, am revenit acasă la tata în Greoni dar, trebuia să lucrez undeva, încă o aveam pe fiica mea minoră și elevă. Fiu-meu era deja major și terminase școlile iar, în puțin timp, a plecat la fratele meu în Italia.

Voiam să lucrez undeva cu un program lejer și aproape de casă, să mă pot îngriji și de bătrânii mei. Cum mereu am iubit copiii și orice copil îmi trecea pragul se ”lipea” de mine, iar zona noastră era o zonă defavorizată și nu erau locuri de muncă, am decis să mă angajez Asistent Maternal. Așa a ajuns în casa mea CRISTINA IASMINA la numai un an și 5 luni. Am crescut-o ca pe propriul meu copil și toată familia o iubea. Nu ai cum altfel… te atașezi de un cățel, de o pisică dar de un copil, atașamentul este trup și suflet. Cristina a crescut cu mine în Cenaclu. A început să scrie poezie dar, a făcut câteva caiete de jurnal în care își scria trăirile ei pe care le dezvoltam împreună cu ea. Cristina a mai luat un premiu fiind elevă la Colegiu Tehnic din Reșița la Concursul ”Gânduri către Dumnezeu” inițiat de Gabriela Șerban la Bocșa, iar poeziile Cristinei au fost trimise de profesoara ei de religie fără ca eu să știu ceva până la premiu. Când a crescut și a înțeles care e statutul ei în casa mea, avea mereu o temere pentru viitorul ei dar, marea ei temere e și azi ca eu să nu mor. Azi are 20 de ani și în curând va fi mamă dar, e tot copilul meu și sunt singura mamă pe care o are iar noi, suntem singura familie pe care o cunoaște. Și azi suntem în relații mamă-fiică și mă sună pentru orice problemă sau orice decizie sau dacă trebuie să o ajut material. Da, Maria… eu am trei copii, două fete și un băiat dar, dacă gândim cu sufletul și nora cu ginerele sunt copiii mei și Dumnezeu mi-a dat o noră și un ginere minunați!

Tu organizezi acțiuni culturale, te zbați, inviți personalități dar și participi de multe ori acolo unde ești invitată.

Cum reușești sa-ți gestionezi timpul?

Dorina Tima Enuică: Nu e ușor să organizezi evenimente sau spectacole de teatru, e o muncă destul de grea mai ales când ai mai mult piedici de cât susținere dar, nu mi-am dezamăgit niciodată elevii chiar dacă am pus din buzunarul meu. Copiii trebuie stimulați, trebuie să simtă că fac ceva frumos, că sunt apreciați și evident că, și părinții doresc să-i vadă pe scenă, să vadă pentru ce rup din timpul lor să-i aducă la repetiții și undeva trebuie să se vadă rodul muncii noastre, fie în simpozioane literare, fie în spectacole de teatru. E greu, da dar, eu nu m-am plâns niciodată pentru că, iubesc ceea ce fac și îmi iubesc copiii cu care lucrez! De multe ori când sunt invitată undeva, coincide cu ziua de repetiție a noastră dar, o anulez în săptămâna aceea și le dau temă de casă pentru săptămâna următoare și vin cu tema făcută.

Ce înseamnă revista” Confluențe” pentru tine?

Dorina Tima Enuică: Când am decis soarta cenaclului și a revistei, nu eram eu cea care trebuia să fac revista. Nici nu îmi doream pentru că, nu știam cum e să faci o revistă dar, câțiva ani, nimeni nu a editat revista iar eu o voiam pentru că, era revista cenaclului și cenacliștii mei, trebuiau publicați undeva să se simtă că au talent, că sunt buni, că trebuie să meargă înainte. La un moment dat, Ionel Bota mi-a spus; ”Fă-o tu!” NU! Îmi era teamă, nu eram publicist și nici gazetar și habar nu aveam. Mi-a zis:”Știu că poți!” Încă mai eram redactor literar la Revista „Scripta Manent” din Grădinari, unde eram vicepreședinte la Asociația Centrul Cultural Carașul și am făcut totul voluntar (Asta este altă poveste). Eu îi trimiteam directorului de la Grădinari materialul literar primit de la colegii mei de condei și trimiteam pagina făcută gata cu poză cu tot și mi-am zis: ”Trebuie să pot!”Așa că, în noiembrie 2018 am editat primul meu număr de revistă. Evident că, posibil am avut greșeli de gazetă, de paginație dar, nicidecum de ortografie sau morfologie însă, cel care mi-a spus că mă ajută, m-a criticat. Așa a început un adevărat război între noi și între reviste, zic ”reviste” pentru că, apăruse Confluențe peste numărul meu dar cu alt ISSN, voind să mi se anuleze numărul însă, toate acestea m-au ambiționat și am luptat pentru această revistă chiar dacă, nu am putut să tipăresc decât un număr pe an, am avut gustul victoriei de o tipări doar eu și de a fi în locul ei dintotdeauna la Cenaclul „Mihai Moldovan” de la Casa de Cultură. Da, azi, revista Confluențe pentru mine este ca un copil al meu înfiat de la Mihai Moldovan.

Neamul tău este trăitor în Valea Carașului, suntem vecine de sat, cu istorii asemănătoare.

Chiar dacă amintirile dor, ai putea să aduni mărturiile lor și lupta pentru supraviețuire în câteva volume, să zic: Biblioteca cu amintiri”?

Numai tu poți să realizezi proiectul, tu ai luat de la ei tenacitatea.

Dorina Tima Enuică: Nu m-am gândit la un astfel de proiect și cred că, nici amintirile nu sunt pe măsura de-a forma o bibliotecă. Tot ce știu din trăirile lor sunt amintiri din ceea ce mi-au povestit bunicii și străbunicii începând de la primul Război Mondial unde, străbunicul meu a luptat și a cărat în spate sicriul Ecaterinei Teodoroiu, până la cel de-al doilea Război Mondial unde a luptat bunicul meu și a fost împușcat în palma stângă pierzând două degete și lăsat la vatră ca invalid de război, până la deportarea lor în Câmpia Bărăganului. Până pe la 18 ani, încă eram un copil care ascultă povești și mă emoționam auzindu-le apoi, când am realizat importanța lor, deja străbunicii mei nu mai erau și nici bunicul patern care a murit la 58 de ani. Abia atunci am început să iau notițe și având-ul pe tata și mama lui, mi-am notat trăirile din Bărăgan. Tata avea 9 ani când l-au deportat și amintirile lui, erau amintirile unui copil dar, bunica avea amintirile celor îndurate ca mamă și soție. Unchiul meu mai trăiește azi, frate cu tata, locuiește în Făgăraș și, de câte ori vine acasă îmi povestește câte ceva iar eu filmez. Adunate toate aceste mărturii, am început romanul meu ”Cățelul Pământului”. Mi-e foarte greu și chiar nu înaintez deloc pentru că, de fiecare dată, șterg și o iau de la capăt, vreau să cuprind tot dar, fără trimitere directă la familia mea. E trist și nemoral pentru că, dacă aș scrie tot adevărul, ar trebui să dau nume din sat iar, cei vinovați pentru deportare nu mai trăiesc dar, trăiesc urmașii lor care, nu au nici o vină și cu mulți sunt în relații bune. Evident că, vinovați sau nu, fiecare și-ar apăra strămoșul și s-ar ajunge la scandal sau la dare în judecată ceea ce, eu nu vreau. Nu e ușor dar, știu că, voi termina această carte și strămoșii mei vor fi mândri.

Îți mulțumesc, Dorina.

Dorina Tima Enuică: Cu mare drag! Multe întrebări le- am redactat cu lacrimi.

Fotografii din patrimoniul doamnei Dorina Tima Enuică