Autor: Autor: † Dr. Onufrie Pop Arhiepiscop de Bergamo şi Mitropolit Primat
Al Mitropoliei Autonome Creştin Ortodoxe de Bergamo şi Europa
Multa vreme nu am înțeles talcul orbului din naștere. Nu înțelegeam explicația lui Iisus.
Nu-i de mirare, căci ce deosebire mare este intre noi și Iisus! Noi dam să trecem cât mai repede pe lângă „lazarii” lumii acesteia, neputand rabdă suferință lor, pentru că suntem incapabili în fata ei. Bani n-avem, putere n-avem, inima n-avem – n-avem nimic în fata suferinței. Deci fugind de „lazari”, fugim de propria noastră nimicnicie.
Așa și ucenicii, delegații noștri de lângă Dumnezeu, îl întrebau pe Iisus: „Invatatorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?”
Când nu poți nimic, faci „știință”, întrebi de cauza, iar când cauza e un păcat, faci morala. Oricum, chiar încercuiți în neputință, încercam o măsură preventiva. Ceea ce au pățit alții, tu poți să nu patești daca ocolești greșelile lor.
Se vede că Iisus vorbea cu ucenicii despre puterea dezastruoasa pe care o au păcatele, greșelile împotrivă vieții, tendință de a schimonosi viață omului și a o chinui în întunericul orbirii și a altor suferințe.
Acum să vedeți deosebirea dintre noi și Dumnezeirea lui Iisus. Iisus era și este Dumnezeu. Mulți n-au știut; și mulți nu vor ști până la sfârșitul lumii că Iisus este Dumnezeu (pentru că nu vor să știe).
Vindecarea aceasta minunata a orbului din nastereface dovada Dumnezeirii Lui și-i arata omului marginile puterii și științei sale.
Noi ocolim „lazarii”, dar Iisus îi cunoștea și îi chema la Sine. Îl cunoștea pe Natanael pe când era copil mic, ascuns sub frunzele de smochin de urgia lui Irod. Cunoaște acum pe orbul acesta mai înainte de a se naște, dezvaluindu-ne cu el o taina a lui Dumnezeu: că nu s-a născut orb nici pentru păcatele lui, nici pentru păcatele părinților sai, ci că să se arate lucrul lui Dumnezeu cu el.
Într-o alta împrejurare, Iisus Se mărturisește a fi mai înainte de Avraam; iar în alta, mai înainte de a fi lumea. O icoana îl arata pe Iisus zidindu-l pe Adam. Și așa este: „Toate printr-insul s-au făcut; și fară El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
A face ochi vii din pământ și scuipat, nu mai e treaba de om, ci lucrul lui Dumnezeu. A drege niste ochi, a tăia albeață de pe ei o mai fac și doctorii, dar a face ochi noi și încă din așa material și pe care îi mai și trimiți la spălat în apa Siloamului, iar asta la un orb din naștere, aceasta a putut-o face numai Cel ce l-a zidit pe Adam cu mana Să din țărână.
Acesta este talcul tămăduirii orbului din naștere: Dumnezeu Tatăl a vrut să descopere lumii pe Dumnezeu Fiul, că Creator al lumii și că autor al vieții. La aceasta voință a Tatălui s-a aprins Duhul lui Iisus, Și-a însușit aceasta voință că o misiune a Să în lume, așa cum e într-o lumina aprinsa însușirea de a lumina! Aceasta voință a Tatălui s-a aprins în Duhul lui Iisus, prin El luminând lumii adevărul.
Cunoscând Iisus pe orb că-i omul prin care Tatăl are să facă lumii o revelație – descoperire – a Fiului că autor al vieții, cunoscând voia Tatălui pe care Și-a însușit-o drept misiunea vieții Sale pământești – model pentru noi pământenii – cu aceasta siguranță dumnezeiasca a scuipat pe pământ și a făcut tina și a uns ochii orbului, adică găurile ochilor, și a zis: „Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului” (Ioan 9, 6-7). Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând.
Dar lucrul lui Dumnezeu nu se termina cu niste ochi de reparat. Desi pentru noi oamenii ar fi totuși un lucru convingător pentru simplul motiv că, până azi, știință a făcut aparate că ochiul – aparatul de fotografiat și altele – dar știință omeneasca n-a putut face cu viață nici macar un bob de grau sau un ou de musca.
Împărăția vieții este Împărăția lui Dumnezeu. Natura vieții, nașterea și susținerea ei atârnă de Dumnezeu, de la creația ei, până la sfârșitul lumii: „Deschizând Tu mana Ta, toate se vor umplea de bunătăți. Dar intorcandu-Ți Tu fata Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor, și se vor sfârși și în țărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 29-30).
Deci să ne cunoaștem marginile și îl vom cunoaște pe Dumnezeu.
Faptele lui Dumnezeu, care toate-s minuni ale vieții, îi pun pe oameni în multe nedumeriri. Așa s-a întâmplat și cu orbul din naștere, care a căpătat vederea prin minune.
Vecinii și cei care îl cunoșteau și-l văzuseră orb, s-au minunat și începură a se nedumeri intrebandu-se, despre el: Cine o fi, el sau altul care seamănă cu el? Iar el zicea: „Eu sunt!” Dar oamenii nu ies așa ușor din nedumerire. Mărturisirea orbului despre Omul care se cheamă Iisus și care i-a făcut ochii din pământ, nu i-a lămurit deloc. Drept aceea îl duc la interogatoriul fariseilor din Templu.
Și era sâmbăta, zi sensibila pentru farisei. Deci, de la început ancheta era sortita să iasă rău. Iată-l din nou pe Iacov al Vechiului Testament luptandu-se cu Dumnezeu. Dar iată-l și pe orbul din naștere transformat în misionar. Urmează un schimb de întrebări și răspunsuri, despre cum a decurs căpătarea vederii, precum și despre Cel ce i-a dat vederea. Orbul îl apară pe Dătătorul ochilor sai. Fariseii îl huleau zicând că-i un păcătos, desi unii recunoșteau că un om păcătos nu poate da vedere orbilor. Neispravind nimic, au chemat pe părinții orbului. Aceștia, înfricoșați de farisei, dau doar mărturia că acesta care a fost orb din naștere, e fiul lor. Dar cum vede acum și cine i-a dat vederea, ei nu stiu. Se lepădau de a mărturisi pe Dumnezeu, lașând darul mărturisirii fiului lor, că-i în vârstă. Deci însuși el să grăiască despre sine!
Jidovii se sfătuiseră intre ei să dea afara din sinagoga pe oricine vă mărturisi pe Iisus că este Mesia, adică Fiul lui Dumnezeu, așteptatul neamurilor. Aceasta o știau toți, deci și părinții orbului, de aceea au și fugit de un răspuns răspicat, precum că unde nu erau ochii din naștere, numai Dumnezeu putea să-i puna.
Deci au chemat a doua oara pe omul care fusese orb și-l sileau, în numele lui Dumnezeu,să zică vorbe rele de Iisus, cum că e păcătos. Dar el n-a zis. Și din nou l-au pus să povestească vindecarea să. Omul și-a permis atunci o întrebare care i-a înfuriat: „Acum v-am zis și n-ați auzit? Ce, iarăși voiți să auziți? Au doară, vreți să vă faceți și voi ucenici ai Lui?” Au sărit deci iudeii cu ocara pe el, grăind totuși adevărul: „Tu ești ucenic al Aceluia; iar noi ai lui Moise suntem ucenici. Noi știm că Dumnezeu cu Moise a grăit; iar pe Acesta nu-L știm de unde este!” (Ioan 9,1-29).
În alta împrejurare au fost și mai nestăpâniți la manie, zicând despre Iisus că-i de la diavolul (Matei 12, 24).
Așa-i firea omului păcătos; când îi lovești dracii, iți zice că tu ai drac. Ajunge la aceasta sucita întorsătură de minte pe care o fac prejudecățile în capul fariseilor, și care îi oprește de a ști de unde este Iisus.
Omul care a căpătat vederea trupeasca, prin mărturisire capătă și vederea sufleteasca, și auzim una dintre cele mai frumoase mărturisiri: „Intru aceasta este minunea că voi nu știți de unde este, iar El a deschis ochii mei. Și știm că pe păcătoși Dumnezeu nu-i asculta; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu, și face voia Lui, pe acesta îl asculta. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea face nimic” (Ioan 9, 30-33).
Aceasta era credință tare că muntele a acestui nou misionar al lui Iisus.
Deci fariseii, văzând că nu pot isprăvi nimic cu el, l-au ocărât: „În păcate tu te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi”, pe cei drepți, tainele lui Dumnezeu? Și l-au dat afara.
Iată tragismul situației. Orbul capătă vederea, iar fariseilor li se întunecă mintea, ochii, de manie asupra lui și asupra lui Iisus. Un duh rău îi tine de inima că să nu recunoască pe Iisus și să le lumineze și ochii sufletelor lor.
Iisus a tămăduit orbirea ochilor, dar n-a putut tămădui orbirea răutății, care nu are leac, dar are pedeapsa.
Deci să urmărim desăvârșirea vederii orbului din naștere și desăvârșirea orbirii sufletești a fariseilor.
Când a auzit Iisus că l-au gonit afara din sinagoga, aflandu-l, i-a zis:”Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar el a zis: „Cine este Acela, Doamne, că să cred Într-insul?” Și i-a zis Iisus: „L-ai văzut pe El. Cel ce grăiește cu tine, Acela este”. Iar el a zis: „Cred, Doamne!” și I s-a închinat Lui.
Omul acesta, cu care avea Dumnezeu rostul să descopere lumii pe Fiul Sau, Creator al vieții, dandu-i din tina o pereche de ochi, s-a învrednicit de la Dumnezeu, la randu-i, de descoperirea lui Iisus că Fiul lui Dumnezeu, prin însăși dumnezeiasca mărturisire.
De puține ori S-a descoperit Iisus pe Sine că Fiu al lui Dumnezeu. O data samarinencii, a doua oara acestui orb din naștere și a treia oara ucenicilor, înainte de slăvitele Sale Patimi.
Poate că aceasta a fost în lumea aceasta recunoașterea lui Dumnezeu către el, pentru că a purtat cu răbdare orbia fară vina și pentru că L-a mărturisit pe Iisus că este de la Dumnezeu înaintea tagaduitorilor Sai, că l-a învrednicit de o descoperire dumnezeiasca.
Orb fiind și a capătă prin minune o pereche de ochi, e o mare bucurie a vieții, o ieșire fericita din întuneric, ieșirea la lumina veacului acestuia. Pământean fiind și a te hotărî să mărturisești pe Dumnezeu cu orice preț și cu orice luare în derâdere, e o și mai mare bucurie, care te poate duce până la deschiderea ochilor duhovnicești, ai credinței, și să-L vezi pe Iisus, să ți Se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel care e cu noi în toate zilele până la sfârșitul veacului.
A vedea pe Iisus e o fericire care nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească; iar aceasta se întâmplă din când în când și din neam în neam, că să nu se stingă dintre oameni siguranță existentei lui Dumnezeu.
Credință în Dumnezeu și mărturisirea Lui este același lucru cu ieșirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiasca, ieșirea în lumina veacului viitor.
Iată o tămăduire deplina. Iată un misionar neînfricat al lui Iisus.