Timișorenii se simt jigniți de primarul Nicolae Robu

Spread the love

Loading

Domnului Nicolae Robu, primar al Municipului‪‎ Timișoara,

primarul timisoarei un fariseu

 

Vă solicit public să aveţi un moment de luciditate în faţa timişorenilor, să vă calmaţi pornirile narcisiste, să ieşiţi din globul de sticlă al biroului de primar pe care îl ocupaţi, să fiţi puţin mai modest şi să încercaţi să gândiţi la ceea ce aţi făcut în aceste zile, prin provocarea unui miting aşa-zis civic, prin încercarea de a promova o variantă falsificată (actualizată) a Proclamaţiei de la Timişoara, chiar prin încercarea de a confisca Spiritului Timişoarei.

Vă acuz direct de faptul că îi jigniţi pe timişoreni, atât pe cei care îşi dau seama de asta, cât şi pe cei care nu îşi dau seama de asta. Cum elegant spune Borges despre faptul că “nimeni nu poate fi trist pentru că nu a asistat la războiul Troiei”, tot aşa cred că este foarte posibil ca mulţi dintre timişoreni să nu realizeze în ce fel sunt jigniţi de ceea ce face primarul oraşului în care trăiesc.

Voi spune foarte direct că mă simt jignit direct de cel care este primarul Timişoarei, cel care confundă prerogativele ce corespund calităţii de primar al oraşului cu cele ale liderului politic de dreapta, coordonând protestele de ieri din Piaţa Victoriei, locul simbol al Revoluţiei din 1989. Mă simt jignit şi pentru că vă ascundeţi pe după cireş, încercând prin comunicatul ce a fost emis azi să vă derobaţi de orice responsabilitate în organizarea protestelor profund ne-civice de ieri din centrul Timişoarei (e clar, faceţi acest gest pentru că vă simţiţi vinovat de un grav abuz, acela de a folosi cu impostură simboluri nepolitice ale Timişoarei în scopuri politice ale dreptei).

 

În seara zilei de 15 decembrie 1989, o seară de iarnă neobişnuit de caldă, bunicul meu urma să plece spre seară din Timisoara într-o călătorie. A plecat spre gară cu tramvaiul, însă peste aproape o oră s-a întors acasă, oarecum îngândurat. L-am întrebat de ce nu a mai plecat, iar el mi-a povestit ce a văzut în Piaţa Maria. Sigur că am plecat până acolo ca să vad dacă e chiar aşa, dacă oamenii chiar protestează. Am fost în ziua următoare în mijlocul strudenţilor din campus, care începeau să se agite, solidari cu timişorenii ce ieşeau la Revoluţie, deşi eram abia în clasa a douăsprezecea de liceu. Am fost apoi în 17, în 18, în 19 şi în 20 decembrie pe stradă, cu frică şi cu entuziasm. În 20 Decembrie Timişoara se declara primul oraş românesc liber de comunism, am fost între miile de oameni ce au demostrat în Piaţa Operei şi pe celelalte mari bulevarde ale oraşului, sunt mândru că am fost acolo, între cei care au trăit direct, cu adrenalină şi cu bucurie, momentele istorice ale schimbării unui regim prin voinţa populară. Am fost zilnic în stradă, până când în Bucureşti a fost abolit regimul comunist, iar nopţile stăteam acasă cu simţurile încordate, speriat şi abia respirând la auzul rafalelor de mitralieră, fără să înţeleg cum este posibil să aud aşa ceva în oraşul meu, Timişoara. Nu am simţit niciodată nevoia de a povesti public despre cum am participat la Revoluţia din 1989, nici nu am cerut vreodată să mi se recunoască o calitate de revoluţionar. Nu am fost în mijlocul Revoluţiei decât pentru că aşa am vrut, iar apoi nu am cerut nicio diplomă sau medalie de revoluţionar pentru simplul motiv că mi-ar fi fost ruşine să o fac, întotdeuna mi-a fost clar că nu am fost în stradă în decembrie 1989 pentru ca să primesc ceva ca recompensă.

L-am cunoscut bine pe George Şerban, autorul principal al Proclamaţiei de la Timişoara, un intelectual dedicat, un timişorean care nu şi-ar fi închipuit niciodată ce fel de urmaşi politici va avea, cât de mult va ajunge să se deformeze prin politică sufletele şi judecăţile unor oameni. Nu şi-ar fi închipuit niciodată cum vor fi călcate în picioare toate simbolurile unei societăţi democratice la care George Şerban a sperat şi pentru care şi-a dat toată osteneala, şi nu şi-ar fi închipuit că tocmai primarul oraşului nostru va face toate aceste gesturi, clamând cu emfază valorile de dreapta, făcându-se că uită ce înseamnă democraţia, cea a voinţei celor mulţi şi a drepturilor fiecăruia.

Recunosc, pentru mine nu se mai pot repeta zilele acelea din decembrie 1989, orice proteste sau demonstraţii publice nu pot sa fie decat palide copii ale manifestaţiilor din Revoluţie. Nu mai particip la proteste, mai mult sau mai puţin spontane, îi las pe alţii să se entuziasmeze şi să se manifeste în demonstraţii publice. Ca orice timişorean, cred că ar trebui să fiu cel puţin circumspect atunci când primesc o invitaţie pe Facebook ca să particip la o manifestaţie publică în piaţa simbol a Revoluţiei din Timisoara, invitaţie neasumată politic, care se vrea civică şi imparţială, dar care are un titlu oficial împotriva candidatului la preşedinţie al stângii. Mai mult, când aflu că se întâmplă astfel de gesturi de falsificare a societăţii civile din Timişoara, când înţeleg că se încercă ascunderea unei Proclamaţii politice a PNL sub aura unei noi Proclamaţii civice timişorene, înţeleg din nou că Spiritul Revoluţiei ajunge să fie folosit chiar şi electoral, iar atunci, evident, mă simt jignit.

Mă consider jignit pentru că un vremelnic primar al Timişoarei, lider de dreapta vestit pentru ipocrizie, fară ca să-i pese de valorile Spiritului Timişoarei, printre care cele mai importante sunt toleranţa, deschiderea către drepturile europene şi echidistanţa politică, un ales local care este obligat să îi respecte pe toţi cetăţenii oraşului, să încerce să îi unească şi nu să îi dezbine, se transformă într-un politruc şi agită steagul politicii de dreapta în locul simbol al Revoluţiei.

Horea Băcanu, timişorean.