Autor: † Dr. Onufrie Pop Arhiepiscop de Bergamo şi Mitropolit Primat
Al Mitropoliei Autonome Creştin Ortodoxe de Bergamo şi Europa
Ascultarea de Dumnezeu se manifestă prin ținerea poruncilor Lui. Acestea arată voia lui Dumnezeu, descoperă existența Lui, reprezintă proiecția vieț îi dumnezeiești pe pământ. Poruncile lui Dumnezeu sunt porunci ale libertăț îi. Această înseamnă că a) ținerea lor nu este impusă cu forță, ci rămâne la liberă alegere a omului și b) prin ținerea lor omul este adus la libertate. Libertatea de care omul are nevoie pentru a ține poruncile lui Dumnezeu nu este doar libertatea de alegere, ci și libertatea față de pă cât. însă omul este rob păcatului și nu are tăria de a ține poruncile lui Dumnezeu. Doar credinciosul le poate ține, fiindcă prin botez dobândește libertatea față de acea stăpânire silnică. Dar și invers, ținerea poruncilor îl păstrează pe credincios în libertatea pe care a luat-o prin darul botezului. Adică , darul botezului îl eliberează pe om de robia silnică a păcatului , dar rămânerea în această libertate, care se realizează prin ținerea poruncilor, este la liberă alegere a omului. Din punct de vedere al conținutului poruncile se împart în parțiale și cuprinzătoare . Par țiale sunt cele care sunt completate de altele sau completează pe altele, iar cuprinzătoare sunt cele care le conț în și pe altele. Astfel, dublă porunca a iubirii, în care se cuprind toate celelalte porunci, este cea cuprinzătoare prin excelență , precum cuprinzătoare este și porunca lepădării de sine . Creștinul este dator nu doar să cunoască poruncile lui Dumnezeu, dar și să treacă la aplicarea lor în practică . Cunoașterea teoretică a poruncilor, fără credință în Dumnezeu și legarea lor cu practică de zi cu zi, nu îl mântuiește pe om. Din contra , cunoașterea această poate provoca saturație și plictiseală , care duc la acedie ( lâncezeala ) și împietrire . Pentru această , cel ce uită de Dumnezeu iar mai apoi voiește să se apropie de El, nu e nevoie să recurgă atât la cuvânt , cât la lucrarea credinței . Adevărurile credinței creș ține nu atârnă în gol, nici nu sunt abordabile prin silogisme, ci sunt trăite în viață și sunt înțelese prin aplicarea lor. Când iubirea omului pentru Dumnezeu și pentru aproapele se reduce la formalități exterioare, atunci și poruncile sunt abordate că idei fără legătură cu viață . Aici stă pericolul permanent al conservatorismului. Poruncile lui Dumnezeu, că arătări (epifanii) ale Sale către om, trebuie neîncetat puse în lucrare, căci doar astfel își descoperă puterea și își împlinesc scopul. Părerea că poruncile lui Dumnezeu nu pot fi ținute de către om este nefondată . Dumnezeu nu cere lucruri imposibile. Dar nici omul nu poate ține poruncile dumnezeiești doar cu puterile sale . Însă prin credință în Hristos și prin harul Sfântului Duh își biruieste neputințele , se depășește pe sine însuși și este ridicat la viață dumnezeiască . De aceea jugul lui Hristos este bun (folositor) și povara Lui ușoară . Cel care susține că poruncile sunt inaplicabile, îl consideră pe Dumnezeu mincinos și înșelător . Dar și cel care crede că le poate pune în practică fără ajutorul Lui, se înș al ă . Poruncile se ț în prin strădanii mai presus de om, care devin cu puț în ță prin ajutorul lui Dumnezeu. Prin ținerea poruncilor omul își arată râvnă și dragostea să și își exprimă consimțământul lui de-a rămâne credincios testamentului sau cu Dumnezeu. Sprijinindu- se pe porunca mântuitoare , care este săvârșirea tainei dumnezeiestii Euharistii, trece și la ținerea tuturor celorlalte porunci, care în cele din urmă sunt rezumate în dublă porunca a iubirii. Poruncile lui Dumnezeu nu sunt simple norme morale, ci lucrări sau energii dumnezeiești . În fiecare porunca este ascuns Dumnezeu însuși . De aceea și ținerea lor este întâlnire și comuniune cu Dumnezeu. Astfel, ținerea poruncilor capătă caracter euharistie și adeverește legătură și comuniunea personală cu Hristos. Baza pe care se întemeiază viață creș ț în ă este datul restaurării sau înnoirii în Hristos. Datul acesta , împărtășit prin Sfântul Botez și prin Dumnezeiască Euharistie, face cu puț în ță ceea ce se cere în viață creș ț în ă . Fără baza această viață creș ț în ă este cu neputință . Dar și fără efortul omului de a pune în lucrare în viață să restaurarea cea întru Hristos, darul dispare. Restaurarea sau înnoirea ontologică pe care o aduce Hristos este necesar să se vădească și că înnoire morală în viață cotidiană a credinciosului. Precum relevant observă Sfântul Nicolae Cabasila, este nevoie să avem aceeași voie cu Cel cu Care avem același sânge . Nu putem fi în unele privințe uniți cu Hristos și în altele nu. Întrucât viață în Hristos depinde de Hristos, trebuie și că voia noastră să se conformeze voii lui Hristos. Acesta este scopul ascezei creș ține . În sfârșit , credinciosul nu trebuie să se mărginească la ținerea selectivă a poruncilor, ci e dator să se îngrijească – cu bunăvoința și râvnă – de practicarea tuturor, fără a omite pe vreuna. De altminteri, poruncile sunt legate rntreolalta și ținerea lor selectivă se dovedește , de fapt, imposibilă . Când este călcată una dintre porunci, sunt călcate și celelalte, fiindcă savarsiridu-se păcatul se retrage harul. Firește , nimeni nu se face el însuși vas al comorii harului. Această se da de la Dumnezeu. În realitate nu oamenii ț în harul, ci harul îi ține pe oameni. Harul, deși pare că este ținut de oameni prin ținerea poruncilor, el este cel care îi ține pe toți prin puterea lui, căci în ultima analiză este Dumnezeu însuși . Îi ocrotește pe credincioși , acoperă golurile și împlinește lipsurile. Libertatea omului este indisolubil legată de ținerea poruncilor lui Dumnezeu. Sporirea în libertate nu se realizează imediat , ci treptat. În tradiția patristică se distinge între trei categorii de credincioși , pe baza gradului lor de maturizare duhovnicească : robii, naimitii și fiii sau cei liberi. Credincioș îi care ț în poruncile lui Dumnezeu de frică de a nu fi pedepsiți sunt așezați în categoria robilor. Dar lucrul de care trebuie să se teamă credinciosul nu este pedeapsa , ci lipsa comuniunii cu Dumnezeu. Căci , precum zice Sfântul Ioan Gură -de-Aur, „cel ce are simțire și minte, deja a răbdat gheena când se desparte de Dumnezeu; dar fiindcă acest lucru nu pricinuiește durere, de aceea există amenințarea focului. De fapt ar trebui să ne doară nu când suntem pedepsiți , ci când pacatuim … Fiindcă starea dinaintea lui Dumnezeu este mai înfricoșătoare decât pedeapsa. Însă acum ne aflăm într -o stare atât de jalnică , încât de n-ar există frică gheenei, nici nu ne-am da osteneala să facem vreun bine… Așa că , dacă nu și din altă pricina , cel puț în din această suntem vrednici de gheena, adică fiindcă ne temem de gheena mai mult decât de Hristos… Pentru că de L-am iubi pe Hristos așa cum se cuvine să îl iubim, am cunoaște că șederea la judecată dinaintea Celui pe care îl iubim este mai înfricoșătoare decât gheena. Dar fiindcă nu îl iubim, nu cunoaștem mărimea chinului acestuia. Și această este aceea pentru care mă doare și plâng . Și totuși , ce n-a făcut Dumnezeu că să -L iubim? Ce n-a născocit ? Ce putea face și n-a făcut ?”. Desconsiderarea mântuirii pe care o aduce Hristos și supunerea față de diavol reprezintă fenomene tragice. În cazul acesta omul devine laudă a diavolului și rușine pentru Hristos. Această este însă inacceptabil pentru creștinul ravnitor și adevărat . Cei care ț în poruncile lui Dumnezeu spre a fi răsplătiți se poartă cu El că niște slujitori naimiti. Par nici această purtare nu dovedește maturitate duhovnicească , nici adevărată recunoș ț în ță față de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Naimitii, că și robii, se mișcă la nivelul legii și nu simt libertatea harului. Virtutea lor nu este dezinteresată și iubirea de Dumnezeu nu le stăpânește viață . În fine, cei care ț în poruncile din iubire față de virtute sau față de Dumnezeu și nu de frică sau din interese personale, trăiesc libertatea cea în Hristos că fii sau liberi. Clement Alexandrinul observă că lucrarea proprie cunoscatorului, adică a creștinului desăvârșit , este aceea de-a ocoli răul și de-a săvârși binele nu de frică sau pentru răsplată , ci din dragoste de Dumnezeu. Astfel, în vreme ce începătorul ocolește păcatul fiindcă se teme de pedeapsa , cel desăvârșit îl ocolește dezinteresat și ține poruncile din dragoste de Dumnezeu. Sfântul Nicolae Cabasila notează că însușirea proprie fiilor lui Dumnezeu este iubirea desăvârșită , în care nu mai există frică . În starea această credinciosul dobândește o simțire limpede a darurilor lui Dumnezeu și devine cu adevărat liber. Cunoaște faptul că în Hristos are tot ce își dorește . În modul acesta se izbăvește desăvârșit de frică sau interesul personal îngust . Singură să frică e aceea de a nu pierde comuniunea cu Dumnezeu. În felul acesta se pot aprecia și mobilurile care îl duc pe om la pocă în ță . Cei ce își plâng păcatele și se pocăiesc fiindcă L-au întristat pe Dumnezeu sunt mai maturi decât cei care plâng și se pocăiesc fiindcă se tem de pedeapsa sau de privarea de o anume răsplată . Cei dintâi acționează din recunoș ț în ță și iubire față de Dumnezeu, pe când ceilalți din calcul și din interes personal. Ținerea poruncilor lui Dumnezeu menține comuniunea cu El. Voia dumnezeiască funcționează că voie a omului și viață lui Dumnezeu se descoperă existenței umane. Dar când se trece cu vederea ținerea poruncilor lui Dumnezeu, nu poate există comuniune cu El. Voia omului funcționează independent de Dumnezeu, iar viață lui se reduce la existența lui stricacioasa . Astfel omul se îndepărtează nu doar de Dumnezeu, dar și de aproapele sau , fiindcă se înrobește propriei sale voi. Rămâne prizonier eului sau și ține poruncile în mod ipocrit. Însă ținerea poruncilor lui Dumnezeu care se face în duh egoist și ipocrit nu e doar nefolositoare, ci chiar pă cât . Reiese limpede de aici nevoia unei viziuni metaetice asupra vieț îi morale. Dacă scopul moralei creș ține ar fi fost punerea la punct a comportamentului exterior al omului, atunci ținerea poruncilor, săvârșită chiar în mod ipocrit, s-ar fi putut consideră îndestulătoare . însă morală creș ț în ă nu are acest scop. Morală creș ț în ă este arătarea (epifania) vieț îi celei noi, celei în Hristos; este trăirea adevărului ontologic absolut, care este „Domnul Iisus”. De aceea ținerea poruncilor nu poate fi înțeleasă că o conformare morală de concenienta cu anumite principii sau valori oricât de foloditoare ar fi ele pentru viață cotidiană . Ținerea poruncilor este înțeleasă că relație personală cu Dumnezeu. înseamnă conformarea sau acordarea voii și vieț îi omului cu voia dumnezeiască și cu viață dumnezeiască . Ținerea poruncilor lui Dumnezeu este, în ultima analiză , participarea omului creat la lucrarea necreată a Făcătorului și Dumnezeului sau. Când poruncile dumnezeiești nu sunt considerate în această perspectiva , sunt răstălmăcite și nu se pot ține corect. Credinciosul desăvârșit ține poruncile spre slavă lui Dumnezeu. în felul acesta își exprimă recunoș ț în ță să față de El. Recunoș ț în ță nu se mărginește la cadrul bunului comportament, nici nu se mișcă la periferia vieț îi duhovnicești , ci se află la baza virtuț îi și sfințeniei . Omul nu are nimic al sau . Toate vin de la Dumnezeu și Lui se datorează . Dumnezeu, însă , nu are nevoie de nimic. Tot ceea ce omul aduce lui Dumnezeu, El întoarce omului în dar, în vreme ce tot ceea ce omul vrea să ț în ă pentru el însuși , își însușește ilegal, căci uită de stapania lui Dumnezeu. Astfel că virtutea omului se identifica , în esență , cu recunoș ț în ță lui către Dumnezeu. Această reprezintă , în ultima analiză , măsură virtuț îi și a sfințeniei lui. Iar această se întâmplă pentru că recunoștință determina capacitatea omului de a primi harul dumnezeiesc. Da naștere evlaviei lui. Cel ce are evlavie față de Dumnezeu, nu poate să nu îi fie recunoscător . Iar cel care ii este recunoscător , nu poate să nu aibă evlavie față de El. Poruncile lui Dumnezeu cultivă virtuțile și îl îndreaptă pe credincios spre sfințenie . Sunt lucrări ale lui Dumnezeu, care vin să se unească cu lucrările omului și să -l sprijine în viață duhovnicească . Creștinul adevărat , că și Hristos, se hrănește în lume cu voia lui Dumnezeu. Prin ținerea poruncilor biruieste frică morții și participa la viață veșnică . Iar această se constată când hotarul tinerii poruncilor este asimilat morții , unde se află pragul vieț îi veșnice . Acolo credinciosul se încredințează că porunca lui Dumnezeu este ” viață veșnică „. Astfel relația care se cultivă între Dumnezeu și om prin ținerea poruncilor covârșește creația și certitudinile omenești . Omul se deschide , că persoană , către arhetipul sau , participa la etosul sau viață lui Dumnezeu și este călăuzit la întregirea și desăvârșirea lui. Ținerea poruncilor dumnezeiești are un caracter pozitiv și constructiv. Nu urmărește negarea sau desconsiderarea vieț îi cotidiene, ci dimpotrivă , afirmarea și valorificarea ei reală . Toate câte Dumnezeu le poruncește omului sunt ” viață și aducătoare ale vieț îi veșnice „. Sunt puterea care înnoiește și da sens vieț îi cotidiene. Când ținerea poruncilor nu este încadrată în perspectiva comuniunii personale cu Hristos se transformă într -o practică tipică sau juridică . Dacă deja legea Vechiului Testament trebuia încadrată în această perspectiva, cu atât mai mult trebuie să se întâmple această cu Noul Testament. Acest lucru devine și mai limpede prin porunca iubirii creș ține , care cuprinde rezumativ întreagă Lege și Prorocii. însușirea aparte a acestei iubiri este faptul că e dezinteresată , că „nu caută la ale sale „. Fără această însușire ar fi de neînțeles iubirea de vrăjmași . Dar pentru a există această iubire dezinteresată , trebuie biruită frică morții . Iar această nu e cu puț în ță fără comuniunea personală cu Hristos. Astfel, răspunsul la porunca iubirii vine doar că rod al părtășiei de viață veșnică , pe care omul o are în Hristos. Viață veșnică se împărtășește că har . Iar poruncile lui Dumnezeu, legate organic de ea , se ț în prin puterea harului și , la rândul lor, transmit harul. Fără el morală creș ț în ă este irealizabila . Astfel se înțelege caracterizarea ei drept morală a harului. Morală această este morală harului nu doar pentru că apare în perioada harului, dar și pentru că se realizează prin puterea harului. în fine, morală creș ț în ă este morală a harului fiindcă îl îndreaptă pe om către nivelul harului sau , altfel zis, către nivelul ontologiei Duhului. Creștinul este chemat să trăiască în lume că biruitor al stricăciunii și al morții , care îl limitează pe om și îl ț în prizonier lumii. Eliberarea de lume nu înseamnă părăsire a lumii, ci regăsirea relațiilor corecte cu ea . Lumea nu este disprețuită , ci reconsiderată pe locul ce i se cuvine. Ț în ând poruncile, creștinul se eliberează de lume. Totodată , însă , constatându – și greșelile și lipsurile, se pocăiește . Această perspectiva este menținută deschisă de obicei de către puținii care părăsesc lumea și se retrag în pustiu , dar este absolut necesară oricărui credincios . De altfel, îndepărtarea de lume sau anahoreza nu este decât un mijloc în vederea realizării acestui scop. Precum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, „nici viețuirea în mijlocul cetății nu ne împiedică pe noi de la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, dacă suntem sarguitori și treji, nici liniștea nu ne folosește , sau îndepărtarea de lume, dacă trandavim și suntem cu nepăsare „. Prin ținerea porvincilor lui Dumnezeu se soluționează automat nenumărate probleme care chinuiesc lumea.