Autor: Roxelana Radu
Orașul celor șapte coline se așternuse la picioarele noastre. Ni se dezvăluia pe de-a-ntregul, zâmbind larg și seducător, sub soarele arzător de iulie. Ne șoptea istoria omenirii, impetuos și deopotrivă tandru. Sunt două lumi aici, care își împletesc poveștile și viața: trecutul – vestigii și ruine în care cu secole în urmă a început construirea Romei, și prezentul – profund modern și cosmopolit, renascentist și baroc în esența sa.
Ceva mai încolo aud vocea caldă și sonoră a ghidei…vorbește despre lucruri citite doar în cărți și pe care acum le am în fața ochilor. Via Appia, Via Sacra, Forum Romanum, Colosseum, Curia, Capitolium… ! Mă alătur degrabă grupului și ascult explicațiile care ne poartă înapoi în timp, în istoria omenirii. Isabel e blondă, cincizeciși’, tunsă scurt, zâmbăreață foc, plinuță, spaniolă de origine. Vorbește o engleză impecabilă. A venit în Italia demult, s-a căsătorit și a rămas aici. De-o viață întreagă însoțește prin Roma turiștii veniți în călătoria cunoașterii. Cunoașterea lumii. Cunoașterea omenirii. Cunoașterea de sine.
Sunt zeci de ghizi în jurul meu, cu tot atâtea grupuri de turiști, fiecare ghid cu stegulețul propriu, pentru a fi recunoscut de grupul său. Am reușit să mă pierd de grup de vreo două ori până acum, noroc că steagul Isabelei e roz și sare în ochi! E un freamăt permanent aici, e un zumzăit continuu, pe voci diferite, cu istorii diferite, în limbi diferite, care povestesc însă toate despre același lucru: civilizația romană.
Suntem pe Colina Palatină. Drumul frământat de sandalele romane odinioară și de încălțările turiștilor de astăzi, șerpuiește printre vestigii arheologice și leandri. Printre atunci și acum. Colonade și trandafiri. Temple și fântâni. Ruine de case romane, statuete și artefacte. Din clipă-n clipă m-aștept să văd garda pretoriană tropăind pe vreo alee…” hai că ai văzut prea multe filme…!” îmi zic în sinea mea, în timp ce îmi astâmpăr setea cu apă rece și bună dintr-o fântână. ” Oare Julius Caesar o fi băut vreodată apă din fântâna asta…?” Zâmbesc gândului năstrușnic. Ceva mai jos de locul în care mă aflu este statuia impunătoare a Cezarului, lângă care îmi făcusem o poză mai devreme. „Sau poate Nero…!” îmi răspund tot eu, amintindu-mi că la poalele Forumului Roman era pe vremuri Școala de gladiatori a acestuia. Îmi umplu cu apă și sticla pe care o am la mine, fiindcă Roma nu poate fi vizitată altfel decât având provizii de apă.
Canicula topește totul aici. Probabil că așa se explică fântânile pe care le vezi la tot pasul, probabil că de-aici vine și denumirea Romei de oraș al fântânilor (una din multe alte denumiri). Aerul este fierbinte. Albul coloanelor de marmură strălucește și mai tare, sub soarele care le îmbrățișează. Buimăciți de căldură, turiștii încep să plece. Ușor-ușor, amiaza își închide pleoapele, și Palatinul începe să picotească leneș în toropeala zilei. Ne oprim să ne tragem sufletul pe o bancă, la poalele colinei. E un parc aici, turiștii au plecat deja, nu e țipenie de om. Liniște, umbră și un zumzet puternic și plăcut auzului. Cicadele, așa cum aveam să aflu. Este prima dată în viață când le aud. Țârâie în felul lor caracteristic, nemaiauzit, original și inconfundabil.
Clipa are în ea o perfecțiune nemaiîntâlnită, dincolo de timp și spațiu.
***
„Panem et circenses”
Pe Colina Palatină urcasem venind dinspre Colosseum. E un du-te-vino neîntrerupt de turiști între cele două obiective, un șuvoi de oameni care-și oprește curgerea doar seara, târziu, pentru ca a doua zi s-o ia de la capăt. ” Ce bine că am cumpărat biletele on line, trăiască tehnologia…!” …îmi spun în gând, în timp ce mă strecor cu greu printre oameni. E îmbulzeală mare aici, toți ne îndreptăm către zona de intrare în Colosseum. Cu tot spiritul prevăzător, cu toată rezervarea făcută on line și biletele cumpărate așijderea, trebuie să ne așezăm la o coadă imensă.
Amphitheatrum Flavium, așa cum i s-a spus în imperiul roman, este cea mai mare construcție a vremurilor sale și cel mai mare amfiteatru din Italia vremurilor noastre. Este una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Însă vă imaginați că aș putea să vă povestesc ceva despre Colosseum? Nu, nici n-am cum, Colosseum-ul este el însuși o poveste! O poveste despre forța de creație a omenirii, despre felul în care priceperea și inteligența omului au atins aici desăvârșirea. O poveste despre viață și moarte, despre libertate și sclavie, despre înflorire și decadență. O poveste pe care o strigă fiecare piatră de aici. O poveste pe care o șoptește bocetul mut al zidurilor încă rămase în picioare. O poveste despre cele 100 de zile de delir și exaltare inumană la vederea sângelui țâșnind din răni și împroșcând spectatorii aflați în tribune. ” Lasciate ogni speranza voi, ch’entrate ” îmi trec prin minte cuvintele lui Dante…în vreme ce privesc colosul din piatră și granit, pe unde moartea trecea nestingherită, în uralele și aplauzele mulțimii.
În cele din urmă, cred că ceea ce merită cu adevărat spus și ținut minte, este că tipul acesta de construcție cu tribune în amfiteatru care înconjoară terenul de joc, stă la baza proiectării stadioanelor, până în zilele noastre. Q.E.D.!
***
„Fără să fi văzut Capela Sixtină nu este posibil a-ți forma o idee despre ce este capabil să realizeze omul.” (Goethe)
E abia ora zece dimineață și canicula se strecoară deja tiptil, pe Treptele Spaniole și începe să dea târcoale pe lângă zidurile Vaticanului. În Piazza di Spagna e o mare de oameni, veniți din toate colțurile lumii, se vorbește în toate graiurile pământului. Controlul de securitate este strict, urmează să intrăm pe teritoriul statului Vatican. Emoția m-a cuprins de cum am ajuns aici. Și mi-a rămas în suflet până astăzi. Urmează să văd „pe viu” capodopere artistice pe care până acum le admiram doar prin cărți.
Preț de câteva ore am călătorit în muzeele Vaticanului, printre secole de istorie și artă. Printre milenii de cultură. Preț de doar câteva ore… suficiente însă pentru a cuprinde cu ochii și a înțelege cu mintea că Renașterea a însemnat înflorire culturală și artistică. Pentru a pricepe că nicicând în istoria umanității nu s-a petrecut o asemenea schimbare. Cum, vă veți întreba?!? Prin simțul deosebit al frumosului. Prin înlăturarea oricărei bariere în exprimarea artistică. Prin deschidere.
Las pe cei avizați într-ale artei să vorbească din perspectivă tehnică despre titanii creației și lucrările lor aflate în muzeele Vaticanului. Nici nu știu dacă e importantă partea tehnică. Sau mai degrabă faptul că într-o zi obișnuită, sute de oameni curg în șuvoi continuu de la un capăt la celălalt al Vaticanului. Muți de uimire! Se aud doar exclamații gâtuite de emoție și surprindere. Și vocile ghizilor care vorbesc despre miracolul a ceea ce a fost omul capabil să realizeze. Chiar și acum, când povestesc, inima îmi bate mai tare la gândul că am fost acolo, că de-atâta frumusețe nu știam unde să privesc mai întâi, că întârziam lângă vreo pictură sau sculptură și apoi trebuia să alerg ca să prind din urmă grupul. Că am deschis ochii la școală și în cultură cu Michelangelo, Da Vinci, Fra Angelico, Donatello, Raffael, Bernini, Botticelli, Bramante, și-acum nu mă mai săturam privindu-le lucrările!
Când într-un târziu am ajuns în Capela Sixtină, ne-am așezat să ne tragem sufletul, copleșiti și obosiți, într-o liniște desăvârșită. „Silenzio! Silenzio! Silenzio!” …erau singurele cuvinte care puteau fi auzite la intrare, murmurate de cei de la pază, cu fermitate, la intervale regulate de timp. Inutil, fiindcă oricum nimeni nu mai avea grai. Inutil, fiindcă oricum cuvintele erau de prisos. Inutil, fiindcă exclamațiile se făceau în șoaptă.
Basilica San Pietro am străbătut-o (cum altfel?!?) în aceeași liniște. Credeți că mai poți să articulezi vreun cuvânt când pășești în cea mai mare biserică din lume? Și când te trezești deodată în față cu celebra „Pietá” realizată de Michelangelo în tinerețe, în mărime naturală? Sau când vezi baldachinul care domină altarul principal al papilor, de la înălțimea celor 29 de metri? Sau statuia Sfântului Petru, cu piciorul drept tocit de atingerile vizitatorilor veniți să i se roage? Pentru vederea asupra Romei de pe acoperișul bazilicii nu a mai fost timp. „Altădată!”, mi-am zis, pasămite cu bănuiala vagă în suflet că nu s-a terminat totul aici.
Am coborât în Piazza San Pietro, cuprinzând totul cu privirea, ca pentru a-mi lua rămas bun. În suflet aveam regretul că programul călătoriei nu-mi îngăduise să merg la audiența papală. „Data viitoare!” mi-am zis din nou, în sinea mea, cu o undă de speranță.
***
Am lăsat Cetatea Sfântului Scaun în urmă și am plecat mai departe. În Piazza Venezia pe trotuar, „un italiano vero”, al cărui nume nu mi-l mai amintesc acum, cânta dumnezeiește la chitară, sub privirile admirative ale trecătorilor. Preț de câteva minute am dansat flamenco, sub soarele fierbinte al Italiei, pe acorduri seducătoare, „acompaniată” de bătăile din palme ritmate ale privitorilor. Dacă tresăririle sufletești vor fi având și ele un pantheon al lor, cu siguranță că această clipă, de cânt și dans sub cerul liber, este așezată la loc de cinste acolo, pentru totdeauna.
Ceva mai încolo, în Forumul lui Traian, am recunoscut dintr-o privire Columna, și sufletul mi-a îngenuncheat pe dată în fața ei, strivit de istorie. Și de amintirea țăranului nostru celebru, Badea Cârțan, despre care presa vremii nota la acea vreme că „un dac a coborât de pe Columnă, cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu opinci. ” Dar cum canicula scormonea deja, lipicioasă, prin toate ungherele orașului, am grăbit pasul către Fontana di Trevi. Populația globului se mutase aici cu totul. Am reușit să mă strecor cu greu, și am aruncat câțiva bănuți în apă, cu gândul la noi toți. Noi, oamenii, muritori și însetați de iubire. Fără de care nimic nu este posibil.
Am lăsat la urmă Pantheonul cel fascinant, templul tuturor zeilor. El a fost stația terminus a călătoriei mele. Capodoperă arhitecturală a Imperiului Roman, se presupune că ar fi fost făcut de cel care a făcut și podul de peste Dunăre. Apolodor din Damasc!
Ce mai poate fi adăugat…?!? Poate doar singurătatea nesfârșită care a cuprins orașul, de la începutul pandemiei. Fontana di Trevi, pustie. Nimeni nu mai vine să arunce un bănuț și să-și pună o dorință legată de iubire, fiindcă oamenii sunt înfricoșați, iar frica alungă iubirea. Poate doar tristețea din Piazza San Pietro, goală, ca și Basilica. Fără turiștii care să alerge de colo-colo în încercarea de-a păcăli timpul și de-a vedea cât mai mult și cât mai repede. Colosseum-ul e pustiu și el, poate doar luntrașul Charon mai caută uneori, în nopțile fără lună, sufletele gladiatorilor uciși. În Capela Sixtină nu se mai aude celebrul „Silenzio!”, pentru că nu mai e nimeni care să vorbească, nici măcar în șoaptă.
***
Lumea și istoria ei nu trăiesc decât prin oameni. Orașele și poveștile lor nu există decât prin oameni. Altminteri rămân ca niște orbite goale și seci. Locuri pustii, fără viață. Însă deocamdată, toate drumurile au fugit de la Roma.
Roxelana Radu
Membru UZPR
2021 Prier