Autor: Violeta Bobocea
E o liniște de-nceput de veac, o tăcere din adâncuri guvernează acele locuri uitate de lume, binecuvântate doar de Dumnezeu.
Și timpul s-a oprit să asculte înfiorat o poveste neobișnuită, tainică și nevinovată.
În amurg coboară doar tăcerea , în modesta cămăruță a bătrânei care comunică doar cu divinitatea în orice clipă.
Doar o pasăre privește nedumerită acest tablou mirific, desprins din legendele ancestrale.
Bătrâna este singură de ani buni, uitată de toți în micul cătun atât de solitar, dar atât de bogat sufletește.
Nici vântul nu suspină în acest eden în care ne cufundăm cu fiecare secundă din existența noastră.
Firava făptură este fericită în raiul în care trăiește. Întrebată dacă ar vrea să plece din acel tărâm singuratic, bătrâna, cu zâmbetul pe buze, împovărată de ani și griji, adusă de spate, răspunde simplu și apăsat:
-Nu plec din raiul meu. Moșul s-a dus la cele sfinte și am rămas doar eu; până oi închide ochii, aci vreau să stau, maică!
-Mamaie, poți merge la un azil, unde sunt oameni cu care să vorbești în fiecare zi.
-Nu, maică, din rai nu plec, nici vorbă, păcatele mele! Cum să plec din raiul meu? Cum să nu ascult păsărelele din văzduh? Ele nu cântă fără mine, să știi!
Păsările din văzduh se opresc pentru câteva clipe să-mi vorbească în graiul lor, să ciripească…au un tril deosebit. Le simt atât de aproape!
Pentru mine, asta e adevărata viață, maică, nu viața zgomotoasă de la oraș, de aceea prefer viața mea simplă, înconjurată de păsări și verdeață, de lumină și soare.
Iubesc liniștea asta de când mă știu, chiar dacă vecinii mei stau mai departe de mine; când mă duc să iau apă de la fântână îi strig și vorbim.
-Mai gândește-te, mamaie!
-Nu, mamă, nu am la ce să mă gândesc! Treburile mi le fac singură, tot singură îmi aduc apă , așa cum ți-am spus, am o pensie de 30 de lei, asta e viața mea!
-Doar atât?!
-Am avut 15 lei, iar acum mi-au mai dat. Puteau să-mi dea mai mult, dar ce să fac? Asta e!
-Văd că ai o găină, mamaie! Ce mănâncă?
-Nu am ce-i da de mâncare, maică, așa că paște și ea prin curte ce găsește.
Priveliștea din jur este desprinsă parcă din basme.
Bătrâna și găina alcătuiesc un tot unitar. Bătrâna o privește cu tristețe, iar găina îi înțelege fiecare oftat din suflet. Se înțeleg din priviri…
Doar ele două stau singure și neajutorate în cătunul îndepărtat, dar atât de primitor, în care Dumnezeu și-a revărsat dragostea, venind uneori să stea la sfat cu această ființă minunată, coborâtă parcă dintr-o lume magică, de o simplitate neobișnuită, acolo unde doar frumusețea sufletească poate pătrunde prin fiecare ungher al încăperii, acolo unde speranța trăiește nestingherită în micul paradis dătător de iubire și vis, de viață și lumină.
-Mamaie,la ce te gândești, de obicei, în singurătate?
-Maică, la rău nu mă gândesc, pentru că nu am de ce și nu se știe câte zile ne-a pus Bunuțul în traistă! Omul trebuie să se gândească doar la bine. Ce m-aș fi făcut dacă mă gândeam la rău toată viața?
Sunt doar eu cu Dumnezeu și mi-e bine așa cum sunt. Nu sunt singură. Niciun om nu e singur, să nu uiți!
Omul dacă are credință, are tot pe lume, fata mea!
Adică e cel mai bogat, mă -nțelegi!
-Ai dreptate, mamaie!
Un colț de rai e în fiecare dintre noi. Trebuie găsit…
Firava făptură îmi dădea o lecție de viață. Mergeam agale, dar cuvintele bătrânei îmi răsunau în fiecare cotlon al sufletului:”Niciun om nu e singur! La rău nu mă gândesc, pentru că nu am de ce”…
Fiecare trebuie să aibă în suflet un colț de rai, un mic paradis…