Un experiment ultrasecret: Proiectul Montauk – Experimente în timp (X)

Spread the love

Loading

6579521081 f9cbb7188c z13

CALATORII IN TIMP

Deoarece majoritatea tehnicienilor plecaseră, a fost adusă o nouă echipă. Nu ştiu cine erau şi nici ce calificări aveau, dar erau numiţi „Echipa Secretă”. Proiectul a fost relansat şi a primit numele „Phoenix III”. Acesta a durat din februarie 1981 până în 1983.

Obiectivul era explorarea timpului. Echipa a început să privească în trecut şi, de asemenea, în viitor, doar observând. Continuau să caute medii ostile. Prin vortex puteau lua mostre de aer, de sol şi toate acestea fără ca cine­va să intre în portal.

Cei care au călătorit prin vortex l-au descris ca pe un tunel special care era luminat pe întreaga sa lungime. După ce o persoană începea să înainteze în vortex, era brusc aspirat de acesta. Era împins înainte către celălalt capăt al tunelului, de obicei într-un alt loc (opus lui Montauk) sau în funcţie de locul spre care transmiţătorul era orientat şi programat. Putea fi oriunde în Univers.

Tunelul se asemăna cu un tirbuşon şi era iluminat ca şi când pe întreaga sa suprafaţă s-ar fi aflat becuri aprinse. Avea un fel de structură moletată şi nu era precum un tunel drept. Se răsucea şi se curba până ajungea la celălalt capăt. Acolo, persoana trimisă întâlnea pe cineva sau îndeplinea misiunea care îi fusese încredinţată. După ce îşi încheia misiunea, se întorcea. Tunelul se deschidea pentru el şi se întorcea de unde plecase. Totuşi, dacă se producea o cădere de energie electrică în timpul operaţiunii, persoana respectivă era pierdută în timp sau abandonată undeva în interiorul vortexului. Când cineva era pierdut, aceasta se producea datorită unei erori în hiperspaţiu.[1] Deşi mulţi erau astfel pierduţi, trebuie totuşi să precizez că oamenii de ştiinţă nu îi abandonau în mod deliberat sau fără să le pese.

 

Conform spuselor lui Duncan, mai exista o altă funcţie a tunelului temporal. Cam la două treimi din tunel, per­soana în cauză îşi pierdea întreaga energie. Simţea atunci o lovitură puternică însoţită de o capacitate de percepţie mult expansionată. Relata că simţea, de asemenea, o ampli­ficare a inteligenţei, dublată de o experienţă extracorpo­rală. Această stare a fost numită FULL OUT (complet în afară). Cercetătorii căutau să manifeste aceasta în Duncan. Putea fi o continuare a experimentelor „Seeing Eye” (o­chiul văzător) sau o făceau din alte motive.

Crearea tunelului, racolarea subiecţilor de pe stradă şi trimiterea acestora prin tunel devenise deja o rutină. În majoritatea situaţiilor, aceşti oameni erau simpli vagabonzi sau copii ai străzii, care fuseseră abandonaţi şi a căror absenţă ar fi trecut neobservată. Dacă ei se întorceau din tunelul temporal, aveau să relateze pe larg tot ceea ce întâl­niseră. Majoritatea vagabonzilor folosiţi în experimente erau mai întâi dezmeticiţi timp de o săptămână înainte de a intra în portal, dar mulţi nu se mai întorceau. Nu ştim câţi oameni plutesc încă în timp, prin ce vremuri şi prin ce locuri. Pentru că „Phoenix III” progresa, indivizii aleşi pen­tru aceste cercetări erau conectaţi la tot felul de echipamente radio şi TV pentru a transmite înapoi „live”. Fiecare individ era escortat prin portal, uneori cu forţa. Semnalele radio şi TV călătoreau prin portaluri şi, atât timp cât le puteau recepta, cercetătorii deţineau înregistrări audio şi video cu ceea ce subiectul experimentase.

Cei care controlau proiectul au început parcă să se joace cu timpul, manipulând trecutul şi viitorul, după bunul lor plac. Nu ştiu exact ce făceau pentru că eu eram la butoane. Postul meu se afla în clădirea transmiţătorului şi trebuia să menţin totul într-o cât mai bună funcţiune. Nu eram implicat în tot ceea ce se petrecea, dar la un anumit moment am aflat că deţineau o vastă bibliotecă de casete video. Am văzut casetele, deşi nu aveam aprobări speciale pentru aceasta. De fapt, eu proiectasem şi construisem instalaţia de vizualizare a transmisiilor (cu ajutorul unor resurse uriaşe) şi aveam o idee despre ce se petrecea. Multe lucruri pe care le ştiam proveneau din relatările lui Duncan, pentru că la vremea aceea deveniserăm buni pri­eteni. În final am fost interogaţi şi trimişi pe căi separate. Mare parte din amintirile mele cu el mi-au fost şterse.

Pe lângă persoanele abandonate, cercetătorii foloseau, de asemenea, pentru anumite motive, şi copii. Nu sunt sigur care era însă scopul pe care îl urmăreau. Era un puşti la Montauk care obişnuia să plece de la bază şi să aducă cu el pe alţii de vârsta lui. Era precum o „rază tractoare”. Locuia la Montauk şi circula prin zonă foarte lejer. O mulţime de copii care de obicei vagabondau în zona metroului new york-ez puteau să dispară vreo şase ore fără să se simtă lipsa lor. Erau în mod special instruiţi să aducă cu ei şi alţi copii. Unii se întorceau, alţii nu. Copiii aleşi aveau vârste cuprinse între 10 şi 16 ani sau poate chiar 18 cei mai mari, iar 9 ani cei mai tineri. Majoritatea erau în faza de trecere la pubertate sau tocmai încheiau această etapă. De obicei erau blonzi, aveau ochi albaştri, erau înalţi şi cu tenul alb. Se potriveau foarte bine stereotipului arian. Din cunoştinţele mele, nici o fată nu a făcut parte din aces­te grupuri.

O investigaţie ulterioară a demonstrat că „Proiectul Montauk” avea o conexiune neo-nazistă şi că naziştii erau încă stimulaţi de superioritatea ariană. Nu ştiu unde erau duşi copiii, cum erau instruiţi sau felul în care erau progra­maţi. Dacă se întorceau sau nu, pentru mine este încă un mister. Informaţiile disponibile sunt că ei trimiteau fiecare proaspăt recrut în viitor, în anul 6037 d.H., întotdeauna în acelaşi loc, care părea a fi un oraş în ruine. Totul era staţionar, dar nu ca într-o stare de vis. Nu existau semne de viaţă. În centrul oraşului era un perimetru unde se afla un cal de aur pe un piedestal. Puteau fi văzute anumite inscripţii pe acel piedestal, iar recruţii erau trimişi să citească ce scria. Încă nu ştim ce urmăreau aceste cercetări. Poate căutau să găsească acelaşi răspuns de la persoane diferite. Nu ştiu. Duncan a sugerat că în interiorul piedestalului s-ar fi aflat o tehnologie extrem de avansată şi că ei încercau să găsească pe cineva care să simtă sau să perceapă ce fel de tehnologie era aceea.

Alte persoane implicate în proiect spuneau că acel cal era acolo pentru testarea puterii de observaţie a recruţilor şi că, de asemenea, servea ca punct de reper. Recruţii întot­deauna erau întrebaţi dacă au văzut pe cineva în oraş. Fiecare individ interpreta în mod personal ceea ce obser­vase, după care relata cele văzute.

Ştim că mulţi oameni au fost trimişi în viitor cu 200 sau poate 300 de ani. Estimările arată că între 3000 şi 10.000 de persoane au fost astfel abandonate în continuumul spaţio-temporal. Nu avem însă nici o idee pentru ce scop.

Am mai spus deja că nu ştiu exact ce făceau cu timpul şi nici despre felul în care urmăreau să-l manipuleze. Nu eram de faţă, dar ştiu că au avut mult de-a face cu primul şi cu cel de-al doilea război mondial. Au monitorizat acele momente şi au făcut multe fotografii. Ştiau exact ceea ce făceau. Puteau, de fapt, să creeze un vortex secundar prin care să observe evenimentele. Noi numeam această funcţie „ochiul văzător”. Vortexul iniţial (primar) era atât de mare, încât puteai conduce un camion prin el. Dar vortexul secundar era unul energetic, fără soliditate fizică. Folosind conjuncţia de fază prin programe sofisticate de computer, trecutul şi viitorul puteau fi efectiv transmise prin portal şi vizulalizate pe un monitor.


14

MISIUNE PE MARTE

Cercetătorii proiectului au continuat să scruteze tim­pul. Era spre sfârşitul anului 1981 sau începutul lui 1982 când pentru prima dată această tehnologie a fost utilizată pentru a se reuşi intrarea în zonele subterane din marea piramidă de pe planeta Marte.

Pentru că acest material va fi controversat pentru marele public şi va stârni cu siguranţă polemici, voi încerca să descriu puţin cadrul general al acestor evenimente.

În prezent circulă o înregistrare video numită „Planeta Marte în viziunea lui Hoagland”. Este o prezentare pentru oamenii de ştiinţă de la NASA făcută de către savantul jur­nalist Richard Hoagland cu privire la complexul tetraedric care este asociat cu „chipul de pe planeta Marte”. În această înregistrare, Hoagland prezintă „chipul” (uimitor de asemănător cu faţa unei fiinţe umane) şi piramidele din apropiere care au fost fotografiate de nava spaţială Viking, în anii ’70. Sunt folosite tehnologii de proiecţie compute­rizată pentru a prezenta imagini care oferă o survolare a „chipului” de pe Marte cu 360 de grade. În această înregis­trare, Hoagland încearcă să convingă NASA să fotografieze mai mult această regiune cunoscută sub numele de Cydonia. NASA a fost imposibil de convins şi a minimalizat în mod evident semnificaţia eforturilor lui Hoagland. De fapt, s-au depus eforturi intense pentru a se interzice prezentarea acestei înregistrări pe posturile naţionale de televiziune. Relatarea acestui scandal a fost realizată de staţia radio new york-eză, WABC. De ce a abordat NASA o asemenea atitudine faţă de un subiect atât de şocant?

Răspunsul probabil se află explicat într-o carte, numită Alternativa 3, scrisă de Leslie Watkins, David Ambrose şi Christopher Miles.[2] Cartea se bazează pe o înregistrare video care a revelat un program spaţial secret condus de o conspiraţie internaţională care includea atât Rusia, cât şi Statele Unite. Este o descriere fascinantă ce include astronauţi care încalcă regulile de siguranţă, oameni de ştiinţă dispăruţi, crime şi constituirea coloniilor de sclavi pe Lună şi pe planeta Marte. Cartea susţine că, de fapt, omul a aterizat prima dată pe Marte în 1962.

Nu este în intenţia mea să dovedesc că a existat sau există o colonie umană pe Marte. Am inclus aceste infor­maţii pentru ca cititorul să înţeleagă că există un întreg sce­nariu privind planeta Marte, care este separat de povestirea mea. Cei interesaţi pot investiga ei înşişi înregistrarea „Planeta Marte în viziunea lui Hoagland” sau cartea Alternativa 3. Este interesant de observat că documentarul intitulat Alternativa 3 a fost difuzat pe un post de televi­ziune din San Francisco prin anii ’70. De atunci s-a răspân­dit ipoteza conform căreia FCC a ameninţat cu retragerea licenţei de emisie a postului respectiv de televiziune dacă va mai difuza vreodată acele imagini. Prin urmare, documen­tarul nu a mai fost reluat niciodată.

Directorii „Proiectului Montauk” ştiau că există ocolonie pe Marte. Este mai mult decât probabil că şi ei făceau parte din conspiraţie.

Planeta Marte constituia un mare punct de interes pen­tru cercetătorii din cadrul „Proiectului Montauk”, pentru că ei şi-au dat seama că acolo existau dispozitive tehnolo­gice extrem de avansate. Ştiau, de pildă, că piramidele de pe faţa planetei Marte nu erau formaţiuni naturale şi că cineva le construise în timpuri de demult.

Conform informaţiilor pe care eu şi asociaţii mei le-am descoperit, cei care locuiau la suprafaţa planetei Marte nu puteau ajunge în zona subterană aflată dedesubtul piramidei. Intrările ori erau sigilate, ori pur şi simplu nu puteau fi găsite. De fapt, se părea că marea piramidă era mult mai bine sigilată decât piramida de la Gizeh. În ciuda costisitoarei şi inovatoarei tehnologii care era disponibilă, piramida nu putea fi penetrată.

Oamenii de ştiinţă de la Montauk au hotărât că cea mai bună abordare ar fi să realizeze o proiecţie direct în centrul piramidei principale, în subsolul marţian. Tehnologia de la Montauk le oferea suficiente resurse să poată folosi o dis­continuitate spaţială pentru a pătrunde în piramidă. Despre cavernele subterane ale acesteia se credea că fuseseră con­struite şi administrate de o foarte veche civilizaţie.

Portalul temporal elimina riscurile operaţiunii, căci noi puteam privi prin el. Pusesem la punct o instalaţie cu monitoare TV, astfel că orice vizualiza Duncan, putea fi urmărit pe monitoare. Aceste aparate furnizau imagini din prezent de pe planeta Marte. Pentru a descoperi zona sub­terană a piramidei, am continuat să mişcăm celălalt capăt deschis al vortexului până a apărut un coridor. În această fază, i s-a spus lui Duncan să solidifice portalul. Echipa de cercetare avea acum posibilitatea de a merge de la Montauk pe Marte, ajungând în subteranul planetei. Cam din acea perioadă, nu mai era nevoie ca Duncan să rămână continuu pe scaun. Învăţasem că funcţiile mentale care erau generate de Duncan puteau fi stocate de computer şi apoi activate în mod continuu. Computerul putea controla astfel transmiţătorul pentru o scurtă perioadă de timp şi avea suficientă memorie să modifice fluxul temporal pen­tru aproximativ patru ore. În acest caz, trebuia ca formele-gând să fie reconstruite din memoria calculatorului.

În mod cert, însă, sistemul avea nevoie iniţial de o fiinţă umană vie. Aceasta trebuia să creeze portalurile tem­porale şi să le menţină deschise prin intermediul concen­trării mentale. O dată ce poarta temporală fusese deschisă, noi puteam înregistra pe casetă ceea ce fiinţa umană ge­nera din punct de vedere mental. Ulterior, înregistrarea putea fi folosită pentru crearea unei noi deschideri tempo­rale.

Sistemul era în mod continuu perfecţionat. Dacă Duncan stabilea o conexiune temporală, ea era înregistrată pe bandă. Pentru că uneori îi era dificil să stabilească o anumită conexiune, înregistrarea uşura şi, practic, automa­tiza procesul. În acest mod s-a acumulat o întreagă bi­bliotecă de date, astfel că ei nu mai erau nevoiţi să se bazeze totdeauna pe Duncan. Acest progres a făcut cu putinţă ca Duncan să fie şi el trimis în vortexuri temporale. Aceasta se producea prin 1982 şi 1983. Duncan a fost apoi selecţionat pentru echipa care a plecat pe Marte.

Folosind portalurile temporale, planeta Marte a fost „colindată” în căutare de potenţiali locuitori în viaţă. Cercetătorii au fost nevoiţi să meargă cu 125.000 ani în urmă pentru a putea găsi vreunul. Nu ştiu ce au descoperit sau ce au făcut cu informaţiile. Duncan a încercat să acce­seze aceste informaţii în structura sa, dar ele sunt adânc îngropate şi dificil de accesat.

Opinia mea este că piramida de pe planeta Marte servea drept antenă cosmică de o construcţie cu totul spe­cială. Probabil în interiorul piramidei există depozitată o înaltă tehnologie. Conform amintirilor lui Duncan, el a călătorit în interiorul piramidei, a văzut acolo acele dispo­zitive care erau operaţionale şi a numit instalaţia respectivă „Sistemul de Apărare a Sistemului Solar”. Conform relatării sale, cercetătorii doreau să blocheze accesul la această tehnologie. Acest sistem de apărare a fost închis retroactiv în 1943, moment care este cunoscut printre mulţi pasionaţi ai fenomenului OZN ca fiind începutul ufo-maniei.

Nu mai am multe de spus despre Marte în această etapă, cu excepţia faptului că filmul „Total Recall” se bazează în mod straniu pe unele evenimente ce au avut loc în cadrul „Proiectului Montauk”. De pildă, modul în care au folosit scaunul în acest film este şocant de asemănător cu ceea ce se petrecea în interiorul bazei Montauk. Cercetările temporale au continuat şi s-au realizat nenumărate misiuni până pe 12 august 1983. Acesta a fost momentul când bucla temporală prezentă se închidea către 1943 şi 1963.


[1] Hiperspaţiul este definit precum spaţiul care depăşeşte limitele celor trei universuri.

[2] Alternativa 3 a fost prima dată publicată în Marea Britanic Prima ediţie publicată în SUA a apărut în 1979 la Avon Books, Division of the Hearst Corporation, 959 Eight Avenue, New York, NY, 10019.