15
ÎNTÂLNIRE CU MONSTRUL
Pe 5 august 1983 am primit o directivă pentru a menţine transmiţătorul deschis non-stop. Am urmat ordinele până pe 12 august.
După acea dată, s-a petrecut ceva foarte straniu: brusc, tot echipamentul a început să se sincronizeze cu „altceva”. Nu reuşeam să ne dăm seama cu ce funcţiune se acordase sistemul dar, în acele momente, prin portal a apărut USS Eldridge (nava care a fost folosită în Experimentul Philadelphia). Creasem o legătură directă cu acea navă.
Nu sunt sigur dacă acesta a fost doar un accident, dar, dacă cercetătorii de la Montauk au încercat să intre în legătură cu Eldridge, atunci experimentul trebuia făcut exact în acea zi. Explicaţia este că Pământul (conform descoperirilor realizate în cadrul acestor experimente), ca şi fiinţa umană, are propriul său bioritm care are un apogeu la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe 12 august. La fel, şi Experimentul Philadelphia a avut loc tot pe 12 august, dar în 1943. În această fază, Duncan din 1943 putea fi văzut împreună cu fratele său. Ambii fuseseră membri ai echipajului de pe 1755 Eldridge. Nu i-am permis lui Duncan din 1983 să se vadă pe el însuşi, în 1943, pentru a evita astfel atât un paradox temporal, cât şi generarea efectelor negative rezultante. După părerea mea, proiectul atinsese deja proporţii apocaliptice. Legile naturii fuseseră de multe ori încălcate în mod flagrant şi toţi cei implicaţi simţeau consecinţele nefaste ale acestor acţiuni. Împreună cu câţiva colegi discutam deja de câteva luni despre vinele presimţiri rele pe care le aveam cu privire la proiect. Vorbisem despre capcana de a manipula timpul şi despre modul în care toate acestea puteau afecta karma planetară. Speram că proiectul se va distruge de la sine.
Ulterior, mica noastră intrigă a creat un fel de „complot” pe care doar Duncan îl putea activa. Acel „complot” era destinat să distrugă întregul proiect. Căutam un moment potrivit pentru a pune capăt experimentului. Programul neprevăzut din „complot” a fost activat de cineva care s-a apropiat de Duncan în vreme ce el se afla pe scaun şi i-a şoptit doar atât: „acum e momentul”.
În acea clipă, Duncan a dezlănţuit din subconştientul său un monstru pe care transmiţătorul l-a materializat. Nu a apărut însă în subteran, vinde era punctul neutru, ci undeva pe întinderea bazei. Monstrul era foarte mare şi violent şi distrugea tot ce-i ieşea în cale. Au fost câteva persoane care l-au văzut, dar fiecare a descris altfel acea oribilă creatură. Unii spuneau că avea 3 metri înălţime, iar alţii spuneau că avea chiar 9 metri. Personal, estimez că avea între 2,70 – 3 metri înălţime. Frica induce oamenilor stări stranii şi nimeni nu fusese suficient de calm încât să analizeze monstrul în totalitatea sa.
Şeful meu mi-a ordonat să închid generatoarele, în speranţa că monstrul va dispărea, însă fără succes. Hotărâsem, deci, că monstrul trebuia să fie oprit cumva. Astfel s-a luat decizia de a închide transmiţătorul. Pentru aceasta, a fost trimis cineva să închidă transmiţătoarele de pe Eldridge. Putea chiar să le distrugă în întregime, dacă era nevoie de acest lucru pentru a înceta să mai funcţioneze.
Pe de altă parte, eu şi directorul proiectului am încercat fără succes să închidem transmiţătorul de la Montauk. Ne-am dus apoi la centrala electrică şi am deconectat întreaga bază de la compania de electricitate din Long Island. Energia electrică exista însă în continuare şi nimic nu se oprise.
Nu eram îngrijoraţi de lumină, noi doream doar să oprim transmiţătorul. Ne hotărâsem că cel mai bun lucru care putea fi făcut era să mergem în centrala electrică şi să tăiem cablurile care coborau în pământ de la marile transformatoare. Am luat cu mine un autogen cu acetilenă şi am tăiat cablurile care intrau în pământ. A trebuit să fiu extrem de atent, căci erau foarte încinse. Chiar şi aşa, nici de această dată nu s-a oprit nimic; luminile de la bază erau încă aprinse.
M-am gândit că trebuie să mai existe undeva o altă sursă de energie, despre care noi nu ne dădusem seama. Am mers apoi la cabina transformatorului, ce se afla lângă clădirea transmiţătorului, şi am tăiat firele care veneau din pământ. În acel moment, luminile de la bază s-au stins şi computerele s-au oprit. Însă luminile din clădirea transmiţătorului continuau să fie aprinse!
Am intrat în acea clădire şi am smuls cablurile din panoul care controla transmiţătorul. Luminile din clădire s-au stins, dar transmiţătorul încă funcţiona.
M-am dus sus atunci şi am distrus, pur şi simplu, echipamentul: am tăiat conductorii, am tăiat carcasele. Distrusesem deja suficient echipament pentru ca transmiţătorul să se oprească. Deodată, toate luminile s-au stins. În sfârşit, reuşisem! Astăzi încă mai pot fi văzute urmele lăsate de autogen în locul unde am distrus echipamentul.
În acel moment, monstrul s-a oprit brusc şi s-a „evaporat” înapoi în eter. Portalul s-a închis şi astfel s-a încheiat acel cumplit episod.
După ce am oprit transmiţătorul şi lucrurile s-au liniştit, am înţeles, de fapt, ce se întâmplase. După ce închisesem întrerupătoarele din centrala electrică, nici una din luminile de la bază nu s-a stins. În acel moment, baza nu mai era alimentată cu energie electrică. După ce am tăiat cablurile care se îndreptau spre clădirea transmiţătorului, în restul bazei nu mai exista curent nici la computere. Cu toate acestea, transmiţătorul funcţionase fără computere.
Sistemul trecuse, de fapt, într-o fază de alimentare cu free energy (energie gratuită). Cele două sisteme (cele două generatoare – unul din 1943, de la bordul lui Eldridge şi unul de la Montauk, din 1983) erau interconectate. Între cele două generatoare exista o cantitate uriaşă de energie care ricoşa. Având atât de multă energie între ele, toate circuitele electrice care erau conectate au rămas active, iar luminile aprinse.
Mai mult decât atât, generatoarele stabiliseră o conexiune între 1983 şi 1943. Prin ricoşarea energiei între cele două momente, s-a creat un vortex stabil, ce avea efectul unei ancore. Folosind acest vortex, se putea proiecta un tunel temporal către un punct specific în timp.
De exemplu, dacă cineva dorea să călătorească în 1923, el se proiecta prin capătul vortexului ce se afla în 1943. Prin ambele capete ale vortexului se putea ajunge în orice moment aflat între 1943 şi 1983. Momentele de după 1963 erau accesate prin 1983, iar cele anterioare lui 1963 prin 1943.
Aceasta nu înseamnă că toate călătoriile temporale se făceau în această manieră (folosind vortexul principal creat între 1943 şi 1983). În timpul acestor experimente nu s-a descoperit vreun generator nici în trecut, nici în viitor care să creeze un vortex de o asemenea natură. Există, bineînţeles, multe generatoare în lume, dar trebuia să fie realizată o conexiune reuşită, căreia îi era necesar un „efect martor”.
„Martor” este un termen relativ ocult. Ca substantiv, el se referă la cineva sau ceva anume. De exemplu, o buclă din părul cuiva sau o fotografie pot servi drept martor. Ca verb, înseamnă a folosi un obiect pentru a intra în conştiinţa unei persoane sau, cu alte cuvinte, pentru a o influenţa într-un mod sau altul. Un exemplu de „efect martor” ar fi atunci când o persoană se foloseşte de o buclă din părul cuiva pe care o tratează cu o „poţiune magică a iubirii”, iar persoana de la care provine părul se îndrăgosteşte de ea.
În cazul „Proiectului Montauk”, au existat trei nivele de „efect martor”.
Primul nivel se referă la oamenii care se aflau pe USS Eldridge. Oricare membru supravieţuitor din echipaj care putea fi găsit era adus la Montauk pentru experimentul din 1983. Erau incluse, de asemenea, persoanele despre care se ştia că s-au reîncarnat de la Experimentul Philadelphia încoace. Duncan şi Al Bielek erau prezenţi acolo ca doi dintre principalii martori.
Al doilea nivel de „efect martor” implică tehnologia. Generatorul care crea punct de referinţă faţă de momentul zero (la care ne-am referit anterior sub numele de „titirez”) folosit la bordul lui Eldridge era folosit, de asemenea, şi la Montauk. Când nava Eldridge a fost scoasă din uz, „titirezul” a fost pus la păstrare. El a fost adus apoi la Montauk, unde a fost încorporat sistemului. Pe lângă „titirez”, mai existau două transreceptoare[1] complexe ce conexau cele două proiecte. Erau transmiţătoare „cross time” (care generau intersectări de momente în timp), putând să transmită de-a lungul timpului, iar ei au folosit aceasta pentru a interconecta cele două proiecte.
Al treilea nivel de „efect martor” este bioritmul planetar. Termenul „bioritm” este un termen ezoteric şi se referă la unele canale de ordin superior care reglează viaţa într-un organism. Bioritmurile sunt un rezultat al legii rezonanţei prin intermediul căreia operează natura. La fiinţele umane, procesele de somn şi hrănire implică anumite bioritmuri. Există, desigur, multe bioritmuri subtile care ar putea fi studiate în detaliu. Dacă privim Pământul ca pe un organism viu, aceasta implică existenţa unor bioritmuri. Anotimpurile şi mişcarea de rotaţie zilnică a pământului implică, la rândul lor, bioritmuri. Oamenii de ştiinţă de la Montauk au studiat pe larg bioritmurile Pământului şi relaţia lor cu întregul univers. Ei au descoperit că există un bioritm planetar major care îşi are apogeul la fiecare 20 de ani.
Experimentul Philadelphia a avut loc în 1943. Anul 1983 era 40 de ani mai târziu, deci un multiplu de 20 ce servea drept martor potenţial ce a permis conexarea celor două proiecte. Trebuie, de asemenea, să menţionez că este în întregime posibil ca acea conexiune să fi avut Ioc fără a folosi efectul martor, totuşi aplicabilitatea sa s-a dovedit a fi foarte de folos proiectului. Sper că, până în acest punct, am reuşit să ofer cititorului o idee generală asupra teoriilor şi aplicaţiilor ce au fost utilizate la Montauk.
După apariţiile din 12 august 1983, baza Montauk a fost evacuată, iar alimentarea cu energie electrică s-a restabilit. Majoritatea celor care au participat la acest proiect au fost interogaţi, după care au fost supuşi operaţiunii de „spălare a creierului”.
[1] Am reuşit să obţin câteva transreceptoare ce au fost folosite în cadrul proiectului. Până în prezent nu am reuşit să înţeleg în întregime funcţiile acestora. Este imposibil să obţin informaţii sau manuale despre transreceptoare. Singura posibilitate de a obţine informaţii despre ele este de a-i întreba pe cei care le-au folosit. Printre puţinele răspunsuri pe care am le-am obţinut până acum a fost unul conform căruia acest echipament este strict secret. Oamenii cu care am vorbit ştiau că erau folosite la avioanele invizibile la radar (stealth), dar nimeni nu cunoaşte exact care era rolul lor.
{gallery}proiectulcumonstrul{/gallery}