Autor: Mioara BACIU
Pentru a înțelege premisele care au stat la baza realizării mărețului act, cel al unirii dintre cele două principate române (Țara Românească și Moldova), se cuvine a aminti despre cadrul internațional propice acestuia, situația internațională, respectiv, cauzele izbucnirii războiului Crimeii și consecințele acestuia.
Astfel, pe fondul rivalității dintre marile puteri ale lumii secolului al XIX-lea, al politicii expansioniste, de ocupare de noi teritorii, al luptei pentru supremație, promovate de către acestea, al rivalității dintre catolici și latini (pe de o parte), susținuți de Franța și greci (pe de altă parte), sutinuti de Imperiul Rus, precum și urmare a disputelor provocate de concurența de a controla Biserica Sfântului Mormânt și Biserica Nașterii Domnului din Betleem, izbucnește în primăvara anului 1853 războiul Crimeii. Acesta poate fi considerat unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, dar și primul conflict în cadrul căruia presa și opinia publică occidentală au avut un rol important, prin racordarea opiniei publice occidentale de către presă la realitățile social-istorice și politice ale secolului al XIX-lea, prin utilizarea noilor mijloace de comunicare: telegraf, presă scrisă, jurnalism independent („free-lance”).
Oprirea expansiunii Imperiului Rus la Dunărea de jos și scăderea puterii politice a Imperiului Otoman, au fost principalele urmări ale războiului Crimeii, creându-se astfel, condiții propice realizării unirii celor două țări române.
În anul 1857 au avut loc Adunări ad-hoc, prin care, românii din ambele țări, și-au exprimat votul popular favorabil în ceea ce privea mica unire.
În cadrul Convenției de la Paris din 1858, Marile Puteri au acceptat unirea formală a celor două țări, cu guverne diferite, dar cu unele instituții comune.
Unirea de la 24 ianuarie 1859 sau “mica unire” cum i se mai spune, realizată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), a reprezentat un pas important în făurirea statului național unitar român.
“Mica unire” s-a realizat prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate române, respectiv, al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești, pe 24 ianuarie 1859.
Unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești a avut la baza apropierea culturală și economică dintre cele două țări.
Procesul unificării a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice (promulgate de către autoritățile imperiale rusești) între 1831–1832 în Muntenia și Moldova (care au oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare), urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, în anul 1862, Cuza a realizat unirea politică a celor două țări, prin unificarea Parlamentului și a Guvernului.
Patru ani mai târziu, Cuza va fi înlăturat de la putere, iar succesorul sau, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei) va contribui din plin la consolidarea unirii. Prin Constituția promulgată la 1 iulie 1866 (care a transformat România în monarhie constituțională ereditară), principele a certificat denumirea de România, dată celor două țări românești: Moldova și Țară Românească, ceea ce va reprezenta un pas important în făurirea statului național unitar român, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918, prin alipirea la trupul țării a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului.
Deşi de scurtă durată, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat, prin reformele sale, perioada de maximă înflorire a României moderne, având în vedere: reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului.
Urmare unei propuneri legislative, din 2014, ziua de 24 ianuarie a fost declarată zi de sărbătoare legală.
Pentru a înțelege premisele care au stat la baza realizării mărețului act, cel al unirii dintre cele două principate române (Țara Românească și Moldova), se cuvine a aminti despre cadrul internațional propice acestuia, situația internațională, respectiv, cauzele izbucnirii războiului Crimeii și consecințele acestuia.
Astfel, pe fondul rivalității dintre marile puteri ale lumii secolului al XIX-lea, al politicii expansioniste, de ocupare de noi teritorii, al luptei pentru supremație, promovate de către acestea, al rivalității dintre catolici și latini (pe de o parte), susținuți de Franța și greci (pe de altă parte), sutinuți de Imperiul Rus, precum și urmare a disputelor provocate de concurența de a controla Biserica Sfântului Mormânt și Biserica Nașterii Domnului din Betleem, izbucnește în primăvară anului 1853 războiul Crimeii. Acesta poate fi considerat unul dintre ultimele războaie religioase pe continent, dar și primul conflict în cadrul căruia presa și opinia publică occidentală au avut un rol important, prin racordarea opiniei publice occidentale de către presă la realitățile social-istorice și politice ale secolului al XIX-lea, prin utilizarea noilor mijloace de comunicare: telegraf, presă scrisă, jurnalism independent („free-lance”).
Oprirea expansiunii imperiului Rus la Dunărea de jos și scăderea puterii politice a Imperiului Otoman, au fost principalele urmări ale războiului Crimeii, creându-se astfel, condiții propice realizării unirii celor două țări române.
În anul, 1857 au avut loc Adunări ad-hoc, prin care, românii din ambele țări, și-au exprimat votul popular favorabil în ceea ce privea mica unire.
În cadrul Convenției de la Paris din 1858 Marile Puteri acceptau unirea formală a celor două țări, cu guverne diferite, dar cu unele instituții comune.
Unirea de la 24 ianuarie 1859 sau “mică unire”, cum i se mai spune, realizată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, a reprezentat un pas important în făurirea statului național unitar român.
“Mica unire” s-a realizat prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza că domnitor al ambelor principate române, respectiv, al Moldovei, la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești, pe 24 ianuarie 1859.
Unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești a avut la baza apropierea culturală și economică dintre cele două țări.
Procesul unificării a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice între 1831–1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu.
Cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, în anul 1862, Cuza a realizat unirea politică a celor două țări, prin unificarea Parlamentului și a Guvernului.
Patru ani mai târziu, Cuza va fi înlăturat de la putere, iar succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei) va contribui din plin la consolidarea unirii. Prin Constituția promulgată la 1 iulie 1866 (care a transformat România în monarhie constituțională ereditară ), principele a certificat denumirea de România, dată celor două țări românești: Moldova și Țară Românească, ceea ce va reprezenta un pas important în făurirea statului național unitar român, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918, prin alipirea la trupul țării a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului.
Deşi de scurtă durată, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat, prin reformele sale, perioada de maximă înflorire a României moderne, având în vedere: reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului.
Urmare unei propuneri legislative, din 2014, ziua de 24 ianuarie a fost declarată zi de sărbătoare legală.