Autor: Mioara BACIU
La „Tracus Arte”, una dintre cele mai apreciate edituri din București a apărut, spre sfârșitul anului abia încheiat, romanul „COMEDIA TRISTEȚII”, a remarcabilului poet și prozator Silvan G. Escu. Prefața cărții este semnată de foarte cunoscuta scriitoare și om de aleasă cultură Paula Romanescu. Pe o întindere de 350 de pagini, și acum citez din prefață, „Silvan G. Escu nu ne invită să râdem cu lacrimi în lumea asta tristă plină de humor, potopiţi de o corectitudine politică precum un nisip mişcător din balta neînţelesurilor toate, ci mai degrabă să ne pierdem spre a ne regăsi într‑o urmuziană abordare a întâmplării aceleia cu nume de viaţă, niciodată perfectă, nici (sau mai cu seamă) dacă am lua‑o de la capăt, ori de la capăt spre început…”. Drag cititor, mărturisesc faptul că am parcurs acest volum pe nerăsuflate, cum se spune, fiindcă fiecare pagină este captivantă și te ține realmente „lipit” de el prin avalanșe, parcă interminabile, de situații și întâmplări atât de triste și, în egală proporție, atât de umoristice, rupte din viața de zi cu zi și așezate în pagină cu un talent propriu doar marilor romancieri. Am certitudinea că acordându-i atenția cuvenită, realistă, critica literară va trebui să înscrie acest roman, cum nu s-a mai scris vreodată niciunde, în rândul celor mai valoroase apariții editoriale din ultima vreme. Fără vreun criteriu anume am ales și redau în continuare un scurt fragment din această carte inedită:
„(…) chiar şi astăzi se simţea ruşinat că la acel moment el nu era căsătorit şi deci nu avea pe cine să înşele.
Fiindcă veni vorba de înşelat, trebuie spus în gura mare, să audă toţi vecinii, că soţia sa făcea parte din categoria acelor neveste ale oamenilor de la munte care se mai cheamă și soţii de moţ. Dar chiar și așa n-o poţi reţine. Aşa că Luminiţa lui, că (şi) astfel se numea doamna, şi-a ales un băgăreţ, astfel era nickname-ul amantului său, Băgăreţu, alias Relu Fidelu, altfel, cel mai bun, şi, vedeţi bine, cel mai apropiat, de nevastă-sa, prieten al lui Trandafir. Relaţia lor dura parcă de o veşnicie, începând chiar din noaptea (ca hoţii) nunţii lui Trandafir cu Luminiţa, zisă şi Fidel(i)a, la care Fidelu, care nu era încă Băgăreţu, a fost cavaler de onoare, al lui Trandafir, desigur. Şi în această calitate minim cantitativă, fiind singurul, s-a autodesemnat şi evident s-a autoonorat să fure mireasa. Şi a furat-o. Dar nu s¬a limitat la atât, pentru că, din prea multă prietenie faţă de Trandafir, fiind pus pe furat, că acolo îi şedea lui bine, în fața ei, i-a furat Luminiţei şi fecioria, chiar înaintea mirelui; e adevărat, nu de faţă cu el! A făcut-o, aşa cum am menţionat deja, dintr-un exces de prietenie, cu intenţia clară de a-i da o mână (de fapt de… altceva!) de ajutor. La întoarcerea după două zile a celor doi (fugari acceptați îi putem numi), Trandafir era nedumerit de ce cei doi se uitau cu atâta ură unul la altul, bănuind că probabil s-au certat tot timpul cât au fost plecaţi. Şi chiar le spuse că se simte prost (de parcă nu era destul!) dacă el este cauza acelei neplăcute situaţii, sugerându-le, ba chiar rugându-i să aibă o altă atitudine, măcar acum în cea de-a treia zi a nunţii. Aceasta, atitudinea, ar trebui, decretă Trandafir, să fie pentru cei doi bosumflaţi una mai prietenoasă şi mai ales mai apropiată pe viitor, ca o adevărată învăţătură de minte. Ceea ce se şi petrecu. Şi acestea fiind zise, cei trei chiar petrecură. Aşadar, pentru că cei doi îl respectau nespus pe Trandafir pentru cele spuse, se hotărâră să-i facă pe plac acestuia, după care traseră o fugă de două săptămâni la munte ca, în așteptarea zăpezilor de altădată, să se dea cu placa pe saltea, amândoi pe aceeaşi, tot din respect, de această dată, pe banii lui Trandafir, obţinuţi ca dar de nuntă. Şi, uitasem să vă spun, de atunci au stat mai mult decât apropiaţi, ba chiar nedespărţiţi, în aşa fel încât bietul Firu ajunsese să creadă despre ei că poate sunt siamezi. Trebuie spus că Luminiţa Fidel(i)a (Scurtu de-acum) care avea privirea cam alungită după viitorul Băgăreţu, încă de mai înainte, avea doar 14 ani când s-¬a căsătorit, aşa că-i putem trece cu vederea copilăroasa comportare, având deci scuza că avea minte de copil, aşa cum, spre norocul ei, Trandafir a avut-o toată viaţa. Deci, din acest punct de vedere, cel puţin la acea vreme, se potriveau de minune. La momentul respectiv, al nunții lor, el avea 33 de ani și s-ar cuveni să credem că era un bărbat copt, cel puțin la fel de copt ca pepenii de la Dăbuleni atunci când sunt (măcar unul știe ce zicem!). Dar, de modest, era foarte modest, aproape că nu-l întrecea nimeni (la fugă, ar zice cârcotașii), iar la prostie era clar, de departe, mare campion. Se temea, tare se temea, de tot ce ar fi putut să se întâmple, dar, culmea, cel mai tare se temea atunci când nu se întâmpla nimic, fiindcă nu știa ce avea să urmeze, îl paraliza imprevizibilul. Așa că, încă de tânăr, cu toată mintea sa puțină, de mărimea unui (ceva) mic, Trandafir considera că un om cu putere mare este obligat de chiar natura sa să aibă și o mare responsabilitate. Așa că mai bine lipsă!”