Autor: Oana Noorani
Omul! Ființa complexă a cărei existență se arată printr-o variabilitate de trăiri multiple înglobând un întreg indefinit de stări emoționale cauzate de sentimente, instincte, simțuri, supuse procesului de conștientizare, prin judecată, logică și mai presus de toate acestea, intuiție.
Printre oameni am auzit de foarte multe ori expresia: Trăim la limita existenței. Expresie care ar însemna o constantă, deși întreaga noastră trăire se supune unei variabilități fluctuante care aduce cu ea și o schimbare.
În cărțile mele, atât în poezia științifică, cât și în romanele SF, am vorbit despre o extindere a Universului, despre un infinit care nu reprezintă o limitare, după cum am citit în unele cărți de specialitate scrise de unii cercetători.
Pe parcursul acestui eseu voi prezenta dovezi incontestabile ale faptului, că barierele existențiale reprezintă doar etape instabile ale unui segment de viețuire, care prin natura lui generează alte segmente.
În matematica curentă, ni se înfățișează limitele unei secvențe și limitele unei funcții. În cazul limitei unei funcții explicația apare printr-o funcție cu valoare reală, care tinde spre un număr real. Limita unei secvențe este o secvență de numere reale, care tinde spre infinit.
Atâta timp, cât avem în matematică exemple ce reprezintă certitudinea de mai târziu, stăm în fața unui plan în mișcare, schimbător din punctul de vedere al funcțiilor.
Când ne gândim la valorile analizelor de laborator prezentate de medicină, observăm aceeași variabilă a valorilor. Ele tinzând spre crescător sau descrescător, foarte rare fiind cazurile unui indice poziționat ca valoare centrală. Indiferent de caz, exemplele fiind supuse în totalitate schimbării. Exemple numeroase avem, în cazul analizelor hormonale, unde hormonii prezintă variații, ale analizelor vitaminelor și lista poate continua cu absolut orice analiză a corpului uman.
Cea mai concludentă variabilă este mintea umană, aflată într-o plină expansiune a progresului, vizibil de la o generație la alta. Orice limită generând o altfel de limită, iar tocmai această secvență de repetiție a unei funcții ne arată că o limitare nu este decât o etapă ce creează o nouă etapă într-un proces existențial care tinde spre infinitul în expansiune. Constanta reprezentând doar o infimă fracțiune, înglobată într-o variabilă. Aceasta fiind poziționată în orice loc al unei variabilități.
Privind „limita existenței” ca pe o limită precisă, reprezintă o eroare, deoarece aparenta limitare se află într-o trăire generală, care depinde de o conjunctură ce are la bază mai mulți factori cauzali, ai unor evenimente care alternează de la un nivel la altul, într-o continuă mișcare și schimbări de poziționări.
A trăi la limita existenței înseamnă o percepție a unei situații materiale strâns legată de o stare psihologică in fața certitudinii cauzată de momentul cauzal, a incertitudinii segmentului desfășurării și a necunoscutului unui aparent final, final care în realitatea existențială nu există.
Voi încheia acest eseu amintind o poezie apărută în volumul de poezii, Precursor Științific, numită Stabilitatea și instabilitatea ipotezei generată de concluzia finală în raport cu segmentul desfășurării. Poezie care vine în sprijinul celor prezentate anterior.