Suntem în 4 august 1889. La sfârșitul vecerniei, aproape de miezul nopții, calugărițele de la mănăstirea Văratec au rămas nemișcate. Clopotele bisericii începuseră să bată rar și funebru, a moarte. În casa cu etaj a maicii Fevronia Sârbu, poeta Veronica Micle se stinsese din viață în a 50-a noapte scursă de la trecerea în neființă a lui Mihai Eminescu.
O agonie de douăzeci de ore punea capăt unei vieți de 39 de ani. O viață care fusese, cum însăși poeta o definea, „o complicare ciudată de întâmplări, de fericiri care nu m-au fericit”. Chemat urgent de la Iași, doctorul Taussig explica decesul printr-o fulgerătoare congestie cerebrală.
Veronica Micle s-a sinucis cu arsenic la Mănăstirea Văratic. Sticluța cu arsenic fusese golită repede, după miezul nopții de 3 spre 4 august, cu „lăcomie hotărâtă”.
O sinucidere pregătită din timp. În ultima scrisoare, datată 1 august, Veronica Micle o ruga pe Smaranda Gârbea, una din apropiatele sale, să-i procure, prin fratele ei, medic la spitalul din Băltățești, încă o doză de picături de arsenic, necesare pentru tratamentul anemiei de care suferea fiica ei cea mică, Virginia.
În seara de 3 august primise în vizită mai multe persoane – câteva femei cunoscute din Iași , familia Curelaru din Roman, câteva călugarițe. În discuții revenea, inevitabil, figura lui Eminescu, detaliile morții lui. Trecuse abia o lună de când sicriul cu trupul său fusese depus în biserica Sf. Gheorghe din București.
Revenise, desigur, și întâmplarea bizară de la Poiana Țigăncii, ce o urmărea obsesiv: în timp ce-și oglindea chipul în apa pârâului, îi apăruse imaginea lui Eminescu. Tradiția rămasă în mănăstire fixează această întâmplare în dimineața zilei de 3 august, cand deprimarea poetei atinsese cota maximă.
O ciudată viziune a speriat-o, accentuând gândul morții. Veronica Micle se retrăsese la Văratec la două săptămâni după moartea lui Eminescu. O viață trăită în adorația geniului eminescian, dar asaltată de bârfe și calomnii, o viață plină de nefericiri și greutăți materiale, marcată de stranii simetrii (moare la 10 ani după soțul, Ștefan Micle, pe 04.08.1879).
„Doamna Veronica”, își amintea maica Epraxia Diaconescu, moartă în 1967, la 107 ani, „era frumoasă, cu părul bălai și răvășit, ochii mari și albaștri ca cerul senin, cânta ca un înger…”
În cadența eminesciană care îi marchează întreaga poezie, Veronica Micle își presimțea moartea într-un poem neterminat, datat 1 august:
„O ! Moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie și curmă–a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspru vânt,
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,
Să dorm pe veci.”
La 6 august 1889, întunericul mormântului închidea pentru totdeauna trupul bălai al Veronicăi Micle, înhumată lângă bisericuța Sf. Ioan de la Văratec.
„Răutatea și invidia omenească nu vor putea să ierte niciodată îndrăzneala Veronicii de a fi iubit cu sinceritate și pasiune pe Eminescu”, scria în 1914 Octav Minar.
„Fiind băiet, păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor;
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.”
(Mihai Eminescu –
”Fiind băiet, păduri cutreieram”)
Mulți – chiar condeie ilustre – au minimalizat numele acestei femei cultivate, de un talent cert, fermă în gesturi și de o sinceritate teribilă. Dragostea nefericită pentru Mihai Eminescu a fost plătită scump.
Ura s-a prelungit dincolo de mormânt. Să fi presimțit Veronica Micle și acest lucru, așa cum a presimțit moartea lui Eminescu?
Foarte posibil:
„Am urât această lume !
Și cum pot să n-o urăsc?
Un necaz nu se sfârşeşte
Alte-n loc se pregăteşte !
Și sperând de-o zi pe alta
Văz că sper tot în zadar,
Căci în loc de vreun bine
Chinul meu e mai amar,
De aceea, eu adesea
tot suspin după sicriu;
Dar… Ah ! cine-mi poate spune
Și-n mormânt cum o să fiu !
Poate-acolo mă așteaptă
Un necaz cu mult mai greu;
M-am deprins cu chinul lumii
Moarte, fugi când te chem eu !”.
(Moarte, fugi)
Născută în același an cu Eminescu, 1850, la 22 aprilie, la Năsăud, de religie greco-catolică, Veronica Micle rămâne orfană de tată în același an. Cizmarul Ilie Câmpeanu luptase ca voluntar și fusese rănit în 1848, sub flamurile lui Avram Iancu. Prigoana se abătu și asupra familiei; mama Veronicăi, Ana Câmpeanu, fiind anchetată de poliția habsburgică.
Situația grea o face să treacă munții în vara lui 1850, în Moldova. Banii obținuti din vânzarea modestei case din Năsăud și împrumuturile ajung să-și cumpere o casă în Târgu-Neamț. Peste ani, în 1886, Veronica Micle va dărui această casa cu cerdac, acoperită cu draniță, mănăstirii Văratec.
Familia se mută la Iași, Ana Câmpeanu, femeie simplă, spală rufe cu ziua și se ocupa cu moșitul. În iunie 1863, Veronica Micle absolvă Școala Centrală cu diploma de eminentă. Din comisia examinatoare fac parte, între alții, Ștefan Micle, viitorul rector al Universității din Iași.
Ștefan Micle, născut la Feleac, școlit la Blaj, voluntar în 1848, cu o licență în drept la Sibiu, apoi absolvent al Politehnicii din Viena, e impresionat de frumusețea și inteligența fetei, şi o cere în căsătorie pe Veronica în anul următor. Căsătoria se încheie la 7 august, la Cluj, spre bucuria unei mame excedate de grijile cotidiene.
Diferenţa de 30 de ani e, la urma urmei, cât o viaţă de om. Cu fineţe paternă, Ştefan Micle se ocupă de educaţia atât de tinerei sale soţii. Doamna Micle ia lecţii de franceză, de canto şi pian, de literatură universală. Talentul îi e ocrotit şi încurajat de soţul blând, iar poreclita “Bălăuca” începe să aibă orgoliul, motivat, al prestanţei sale. Cultura sa, limbile străine exersate, universul intelectual depăşesc cu mult nivelul doamnelor de salon.
La Iaşi, în perioada 1874–1877, Eminescu se află constant în casa familiei Micle, la seratele literare ale Veronicăi. Se ştie că femeile nu erau acceptate la şedinţele „Junimii”, chiar dacă publicau în „Convorbiri literare”, unde Veronica Micle tipăreşte, relativ frecvent, începând cu numărul din 1 decembrie 1875.
Moartea lui Ştefan Micle, bucurie pentru mulţi duşmani, nu însemnase acelaşi lucru pentru Veronica Micle, adâncită în singurătate şi pesimism. „Eminescu al meu, singurul obiect al dragostei mele, singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele”. Proiectul de căsătorie cu Eminescu prinde contur, e zădărnicit de Maiorescu, în primăvara lui 1880.
Colportările, bârfa, calomniile la adresa doamnei Micle fierb. Dragostea pentru Eminescu şi succesul literar năucesc femei cu caracter mărunt. Moartea lui Ştefan Micle, în 1879, stinge pentru o clipă bârfele şi acuzaţiile. „O milă dispreţuitoare începuse să planeze în jurul acestei femei” (Octav Minar).
Înaripat de imaginaţia romantică a poetului, portretul Veronicăi Micle domină lirica de dragoste eminesciană a anilor 1874–1877, numită de unii istorici literari „perioada veroniană”. Veronica e „floarea albastră”, „floarea albă de cireş”, „liana”, „copilul cu păr bălai” etc. Mitul „îngerului blond” se născuse.
Veronica, tânăra doamnă blondă, cu părul foarte lung, uşor ciufulit, ridicat într-un coc parcă ireal, din care scăpau cu blândeţe două şuviţe transparente, atrăgea atenţia imediat. Naturaleţea ei dovedea inteligenţă, ştia să fie spirituală cu graţie. Fotografia din 1868 fixează privirea tristă, de o melancolie adâncă, a Veronicăi Micle.
Cercul junimist se împotriveşte căsătoriei, invocând, flacăra poeziei ce trebuie ţinută trează prin suferinţă. Conform mărturisirii Virginiei Micle, în mai–iunie 1880, Veronica Micle are un copil de la Eminescu, născut mort. Din vara aceluiaşi an până în dec 1881 urmează o ruptură, ce aduce şi mai multă mâhnire în sufletul poetei.
De la adresarea plină de gingăşie, de la vocea caldă care răzbate în aceste cuvinte: „Scumpul şi iubitul meu Emin”, cele câteva scrisori din această perioadă trec la severul „Domnul meu”, chiar dacă efuziunea discretă, filtrată de raţiune, nu lipseşte: „Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea, de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care nu-ţi vor da nicicând nimic de ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din cele pierdute.”
Iubeşte-mă…când o merit mai puţin. Când fac greşeli şi îmi cer scuze, când mă port ca o copilă ce sunt, când îţi povestesc planurile mele şi probabil că te plictisesc, când vorbesc prea mult, câteodată pentru că vreau să mă opreşti cu un sărut sau poate pentru că am atât de multe să îţi spun, dar nu am timpul necesar, când sunt geloasă pentru că nu mă consider atât de frumoasă şi sigură de mine încât ştiu că tu nu te-ai mulţumi să-ţi spun că te iubesc, chiar dacă o simt din toată inima. Doar iubeşte-mă, te rog.
Sunt ani de stabilitate materială, dar melancolia romantică rămâne starea dominantă a poetei. „Şi ce-i această melancolie dacă nu starea unei triste reverii ?”, se întreabă Veronica Micle într-o scrisoare. Legenda plimbărilor celor doi îndrăgostiţi în Copou, a visării pe banca de sub teiul devenit şi el mitologie, revarsă, în anii respectivi, o sumbră realitate.
Chipul imaginar a lui Eminescu corespundea cu omul real, tânărul entuziast, de o frumuseţe seducătoare, care trezea admiraţia tuturor celor ce-l cunoşteau. La Viena, Eminescu o conduce prin parcuri şi muzee, pe bulevarde, în împrejurimi.
Poetul o impresionase în paginile „Convorbirilor literare” devenea acum, treptat, idolul de o viaţă. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut, Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut ! Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu, Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.” (M-am gândit…, 1883).
La sfârşitul lui ian 1882, Veronica Micle revine în Bucureşti pentru câteva zile, vizitându-l pe Eminescu. Proiectul căsătoriei se reaprinde, din nou zadarnic, nu numai din cauza opoziţiei, pentru a doua oară a lui Maiorescu, ci şi a sfâşietoarei deprimări eminesciene.
Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple [căsătoria cu Eminescu, n.n.], dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii.
Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (ca Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer).
Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile la Conservator a Valeriei.
La sfârşitul anului 1888, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă, Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de Eminescu.”
În 1887, apare primul exemplar al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu, cu dedicaţia:
„Scumpului meu
Mihai Eminescu,
ca o mărturisire de
neştearsă dragoste,
Bucureşti, 6 feb 1887.”
„Şi te iubesc ca şi atunce
Cu tot avântu-nchipuirii
Şi cu acea simţire dulce
Ce-o da trecutul amintirii.”
Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale.
Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti.
„Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle.
Moartea poetului, în dimineaţa de 16 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20 iunie,în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu.
Valeria Sturdza (11 nov 1866 – 14 feb 1929) este fiica cea mare a poetei Veronica Micle şi s-a remarcat în muzica de operă şi ca poetă. Valeria este atrasă şi ea de poezie şi debutează, la 19 ani, în Convorbiri literare, cu poemul La şezătoare. A publicat, la rândul ei, volumul de versuri Din preajma mea (Fălticeni, 1920).
La marginea localității Boureni, comuna Motca (IS), drumul a devenit o cărare incertă pentru maşină, face o cotitură şi revine la ţinta iniţială: capela-mormânt pe care şi-a pregătit-o încă din timpul vieţii Valeria Micle Sturdza, fiica celei care a fost iubita şi muza lui Mihai Eminescu.
Cavoul, pe acoperişul căruia se afla o cruce mare de argint, avusese uşi de stejar. Sicriul Valeriei Micle Sturdza era din cristal, iar alături de ea, sub lespedea de marmură, odihneau cei doi fii. Acum, nici urmă de lespede de mormânt. Terenul este stăpânit de Schitul Boureni, care ţine, de Mănăstirea Sihăstria, iar cavoul Valeriei îndură cele mai aspre vitregii.
Sursa AsDesign