Viața noastră este o continuă alergare.
Autor: Violeta Bobocea
De când ne naștem, până când ne dăm obștescul sfârșit, alergăm, chiar dacă nu avem întotdeauna o țintă clară…ne grăbim să prindem clipa din urmă, clipa cea repede ce ni s-a încredințat; când suntem mici, alergăm, chiar când facem primii pași , ne grăbim spre necunoscut.
La grădiniță, la școală ne grăbim să terminăm temele pe care le avem de rezolvat, altfel se supără” doamna” și ne sancționează, luăm note mici sau calificative necorespunzătoare.
Dar…alergăm! Suntem într-o alergare continuă, frenetică, dezlănțuită.
Chiar și la examene ne grăbim, deoarece avem un termen- limită, de două sau trei ore.
De fapt, realizăm mai târziu că viața noastră, minunata noastră viață, unica, e ca o alergare de cai, o competiție, un adevărat raliu; ne grăbim, de parcă cineva este în spatele nostru și ne cronometrează, ne atenționează dacă nu ne încadrăm în timp.
Avem un termen-limită să respirăm, să iubim?
Parcă totul este atât de bine stabilit, încât uităm să trăim, să zâmbim, să ne bucurăm de frumusețea clipei, a vieții.
Oare spre ce ne îndreptăm? Cine știe?
Alergăm mereu după un mijloc de locomoție- după metrou, după tramvai sau mașină, alergăm să prindem timpul…ne grăbim când stăm în stație sau chiar într-un parc, la o expoziție, la o conferință…ne uităm mereu la ceas…e târziu, s-a făcut târziu în viața noastră…
Alergăm după un vis, un dor sau, mai târziu, după minutele și secundele risipite din viața noastră, alergăm spre nu știu ce miracol, spre nu știu ce zare.
Totul este o permanentă alergare, indiferent în ce loc ne aflăm…nici nu realizăm că, de fapt, copilăria s-a spulberat, tinerețea, colacul nostru de salvare, s-a risipit prea repede, lăsându-ne în suflet doar nostalgii; doar la maturitate ne dăm seama că rămânem doar cu amintirile pe o etajeră, la rever și în suflet și nu ne-am oprit deloc să trăim clipa, să ne bucurăm cu toată ființa noastră de un răsărit pe malul mării, de un peisaj, de valurile înspumate adunate la țărm, de o floare ce-și deschide petalele, la fel cum o ființă își deschide sufletul, întreaga ființă, să admirăm natura feerică, paradisiacă, sau să rămânem fascinați de sunetul inconfundabil al ploii de vară, de o melodie ce ne trezește amintiri, de roua dimineții, de un apus însingurat ca orice suflet care simte acut singurătatea din urmă, de aerul reconfortant și proaspăt de munte într-o liniște tainică de început de veac; păstrăm în fiecare colț de natură ceva din tinerețea demult apusă, din râsul feciorelnic al dimineților târzii…păstrăm într-un colț înlăcrimat de inimă momentele, clipele fericite ale primei iubiri sau clipele unice alături de cei dragi care au devenit demult pelerini printre stele.
Păstrăm în suflet nostalgia trecutului , a clipelor de odinioară; trăim cu speranța că într-un colț de stea cei dragi ne veghează, așa cum o făceau, demult, cândva, în această lume uneori rătăcită, confuză, grăbită.
Așa cum îmi place mie să spun, chiar și râsul nostru este împrumutat de la vreo bancă și trebuie să-l restituim cu dobândă, dar…alergăm să fim primii, să nu întârziem, dar viața ne scapă printre degete, biata noastră viață, în care am râs și am plâns uneori, am avut bucurii, dar și dezamăgiri, poate mai multe neîmpliniri și supărări, dar ne-am ridicat din colbul nemulțumirii și al incertitudinii și am renăscut, așa cum renaște natura primăvara, am continuat să credem în oameni, în semeni, chiar dacă ne-au trădat la primul colț, așa, cu urcușuri și coborâșuri, ne-am urcat triumfători pe ridurile fiecărei dimineți și ne-am continuat alergarea, maratonul, dar nu am uitat să trăim clipa- carpe diem!
Până unde, până când vom alerga, până când ne vom grăbi?
Nimeni nu știe, până unde, până când…
Alergăm în noapte
spre nu știu unde,
spre nu știu ce miracol,
spre nu știu ce iubire,
spre nu știu ce zare.
Alergăm în beznă
să prindem
clipa unică, tăcută,
iubirea din priviri,
stropii de liniște
de-odinioară.
Alergăm frenetic
spre o nălucă
a timpului,
obosim în
unduioase,
tăinuite neliniști
obscure.