Pătru Mantu a „vizitat” pe bogătanii din Lugoj, Timişoara, Oradea, Sibiu,
Orşova, Ada-Kaleh şi Oltenia de Nord-Vest.
„Mantu de la Căvăran” Toma Dobre-Gau (vocal), Laie Arapu (trompetă), Gheorghe Todor (vioară), Ion Todor (violă), Nicolae Todor (saxophone), Andrei Ferescu (violoncel), 1939
Controversatul personaj Petru Turnea, haiduc întârziat al secolului XX, poreclit de țărani „Mantu”, s-a născut la poalele Muntelui Ţarcu, în localitatea Bolvaşniţa, la 27 februarie 1893, din părinţii: tatăl, Petru (născut la 1 martie 1870) şi mama, Maria (născută la 12 august 1873), ca primul născut al familiei Turnea, de la nr. 66.
Fiind dintr-o familie numeroasă de ţărani săraci şi cu mulţi copii, Petru a făcut puţină şcoală, doar trei clase primare la şcoala din sat, sub îndrumarea învăţătorului Ion Ghergulescu (învăţător în Bolvaşniţa, între anii 1899-1907).
A fost un tânăr de talie mijlocie, robust, blond, cu ochii verzi, cu un caracter dârz şi ingenios şi cu un curaj aparte, capabil să facă orice.
De tânăr, pentru a câştiga bani pentru familie şi fraţii mai mici, se angajează ca muncitor la Fabrica de cherestea „Mundus”, de la Balta Sărată. După câţiva ani de muncă grea cu ţapina la buşteni, este accidenat grav de un lemn în cădere, la piciorul drept, suferind două fracturi, şi, neavând posibilitatea de a se trata, a rămas cu un picior mai scurt.
A fost căsătorit cu Ancuţa lui Ciurar, din Vălişoara (născută la 9 mai 1896), iar cununia religioasă a fost oficiată la Biserica din Bolvaşniţa, la 15 iunie 1919, de pr. Ioan Munteanu. Au avut împreună o fetiţă Maria, născută în 1920, dar care a murit la numai două luni după naştere.
Văzând nedreptăţile vremii, sărăcia şi greutăţile în care trăia familia (avea o soră, Maria, foarte bolnavă) şi semenii săi, din 1918 începe anii de haiducie împreună cu Negrei din Zlagna şi cu alţi consăteni. Furau de la cei mai bogaţi şi ajutau pe cei săraci, trăiau ascunşi în păduri, în munţi şi pe la sălaşe, având oameni de legătură prin toate satele, până în judeţele Mehedinţi şi Hunedoara. A fost un haiduc autentic, cu mult curaj şi o viziune aparte, acţionând sub două stăpâniri: cea austro-ungară şi cea românească.
Se spune că a făcut mai multe crime, printre care şi uciderea plutonierului Dumitru Taban, şeful Postului de jandarmi din Cârpa (de care depindea şi Bolvaşniţa), împuşcat într-o acţiune pe drumul dintre Bolvaşniţa şi Cârpa. A fost dat în urmărire ca asasin şi tâlhar, dar, ca de fiecare dată, a reuşit să fugă din arestul poliţiei.
Moare la 28 iunie 1924, la numai 31 de ani, fiind împuşcat cu propria lui armă de Nicolae Matei, zis Brait, în casa acestuia de la nr. 29, aflată peste drum de biserica din Bolvaşniţa.
Nicolae Matei, unul dintre prietenii săi de haiducie, avea praznic la 29 iunie (hramul casei la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel) şi a fiert o căldăruşă de răchie ca să petreacă cu prietenii. După ce au băut, Negrei şi-a dat seama că au pus ceva la cale, auzind zgomote prin pod, unde se aflau Petru Temeş şi Petru Liuba (primarul comunei), care aveau luaţi bani cu împrumul de la Mantu şi voiau să-l omoare. Mantu a fost împuşcat de Matei din pod, cu puşca lui cu două ţevi, iar Negrei a scăpat fugind prin grădină, apoi a trecut râul Bolvaşniţa şi a plecat la Zlagna, de unde a dispărut pentru totdeauna în Serbia, la Biserica Albă.
Mantu nu a murit pe loc, ci a avut puterea şi a sărit pe fereastră, dar a căzut în stradă. Pavel Temeş, crezând că nu moare, l-a lovit cu un târnăcop în cap până când şi-a dat ultima suflare. A fost dus la Şcoala veche, plin de sânge, au venit poliţia şi un procuror, au făcut cercetări, au anchetat, i-au chemat părinţii, i-au bătut, dar nu a fost nimeni pedepsit.
A fost înmormântat duminică, 29 iunie 1924, în mare grabă şi cu foarte puţină lume, în partea de jos a cimitirului, iar înmormântarea a fost înregistrată în Registrul decedaţilor la poziţia 15/1924, de către preotul Ioan Munteanu, cu menţiunea „Mort prin împuşcare”…
În memoria faptelor sale lui s-au scris nenumărate cântece şi balade, mai multe articole de presă şi câteva volume: romanul „Pătru Mantu”, de Ion Hurtupan, lansat la Bolvaşniţa la 4 noiembrie 2001, şi volumul „Mantu”, de Nicolae Danciu Petniceanu, lansat la Bolvaşniţa, la 21 februarie 2004, la Balul portului popular – cea mai importantă manifestare populară de la Bolvaşniţa. Din cele peste 40 de cântece şi balade dedicate haiducului Pătru Mantu, cea mai cunoscută la noi în zonă este cea intitulată „La Poiana Mărului”, cântată pe melodie de doină:
„La Poiana Mărului,
Paşte calul Mantului,
Paşte calul, rânchezeşte,
Căci pe Mantu nu-l găseşte.
Nu e Mantu, nu-i şi nu-i,
L-a puşcat un văr de-al lui,
Sâmbătă mi l-o-mpuşcat,
Duminică l-o-ngropat,
Duminică la un cias,
Cân`îi toată lumea-acas`.
Cântă cucu-n vârf de nuc,
Pe Mantu la groapă-l duc;
Cântă cucu-n vârf de brad,
Pe Mantu-n ţărână trag.
Cât îi ţara şi Banatu,
N-o mai fi ficior ca Mantu…”
Preot Ic. Stavr. Lazăr SUCIU
Despre curajul lui Pătru Mantu ne spune Nicolae Jurca (zis Luca) din Bolvaşniţa, fost cetaş nepermanent.
,,Cu el o mai fost unul Pătru Negrei şi unul Pavel Oprea din Zlagna, unu’ Maxim Filip din Prisian, unu’ Ion Sârbu (zis Crudu’) din Cornereva, Ion Boancă din Negoi – Haţeg, Afilon Băcilă din Petroşniţa… Au fost mai mulţi, dar unii fără să plece de acasă, alţii n-or venit decât rareori cu noi”.
Din informările culese de la Nicolae Jurca şi de la alţii, rezultă că ,,Harambaşa”, respectiv căpitanul sau şeful cetei (bandei), a fost tot timpul Pătru Mantu, iar ajutoarele sale au fost Pătru Negrei şi Maxim Filip. Elena Românu din Glimboca ne spunea, crucindu-se cu gândul la curajul deosebit şi iscusinţa lui Mantu:
,,O fost dracu’n tălpi. Apărea unde nici nu ghingeai şi tot în alt chip îmbrăcat… Odată venea îmbrăcat domneşte cu ţilindăr şi cu frac, altă dată brigadier, jândar, ofiţer, popă, călugăr, ţigan… Ştia să mâne maşina şi biţâclu… Nu mai vorbesc de cai…”.
,,Da’ el n-o avut un cal al lui dăcât puţină vreme, aşa cum zice balada. El a luat cai cu împrumut de la sătenii pe unde o umblat. De la bogaţi i-o luat fără să-i mai întrebe”, a mărturisit Anuica Cocârţău, sora lui Mantu cea mai mică.
Atât fraţii, cât şi părinţii lui Mantu au fost bătuţi cumplit, în repetate rânduri, ca să spună unde-i Mantu. Fireşte că n-ar fi spus nici dacă ar fi ştiut, deşi unii au plătit cu viaţa, însă nu aveau de unde şti, pentru că: ,,Din Orşova-n Seghedin, Din Deva la Debreţin, Umblă Mantu tot călare, Cu căciulă de mioare”.
Desigur că, pentru un neavizat, un asemenea areal întins poate fi lesne considerat o exagerare. Mulţi au fost tentaţi să creadă, însă, făcându-se incursiuni prin ţară pe urmele lui Mantu, s-a dovedit că sunt informaţii certe că Pătru Mantu a ,,vizitat” pe bogătanii din Lugoj, Timişoara, Oradea, Sibiu, Orşova, Ada-Kaleh şi Oltenia de Nord-Vest. Chiar dacă o să vi se pară exagerat, trebuie să vă informăm că Pătru Mantu n-a umblat numai călare, ci a folosit mult trenul, ba chiar maşina şi bicicleta. Din tren a reuşit ,,să împrumute” adesea uniformele de ofiţeri de care avea nevoie. Avea un număr mare de oameni care îl informau în mai toate locurile unde avea să atace.
Omorurile puse la cale de Mantu şi înfăptuite de acesta, împreună cu oamenii săi, au fost comise cu scopul de a pedepsi, şi nu a jefui, constatare care ne dă dreptul de a le socoti drept acte de protest izvorâte dintr-o ascuţită luptă de clasă. Nu organiza un atac decât după ce avea soluţia reuşitei şi se asigura că ,,mărunţişul” este acasă la cel care urma să fie ,,vizitat”, şi nu la vreo bancă. Deşi avea numeroase adăposturi secrete în păduri, prin grote, peşteri, bordeie special construite cu tot ce trebuia înăuntru (apă, WC, alimente, loc pentru foc etc.), stâne ori sălaşe montane, Pătru Mantu a preferat să locuiască la oamenii săi din Banat, Ardeal ori Nordul Olteniei, prin sate şi chiar oraşe, tăifăsuind adesea cu şefii poliţiei, jandarmeriei, armatei sau cu autorităţile locale cărora le strecura cu dibăcie bileţele sau cărţi poştale în care le scria că au vorbit cu Pătru Mantu. Este lesne de imaginat ce reacţie aveau cei ce umblau înnebuniţi să-l prindă pe Mantu când citeau acele epistole…
Considerăm necesar să arătăm că supranumele Mantu a fost atribuit de către populaţiile mai multor sate din Banat tuturor personajelor care prezentau asemănări, într-o privinţă sau alta, cu haiducul. Astfel, locuitorii Petru Toader din comuna Marga şi Petru Seracin din Borlova (raionul Caransebeş) au fost supranumiţi Mantu datorită unor analogii onomastice şi de ordin material, lui Dumitru Sârbu din Căvăran şi Pau Gherga din Slatina Timiş (acelaşi raion) atribuindu-li-se aceeaşi poreclă, ca urmare a săvârşirii unor fapte îndrăzneţe. Iată ce ne-au relatat referitor la acesta ,,fapte îndrăzneţe” câţiva locuitori din Căvăran: ,,Mitru Mantu a fost un găinar, un provocator”. ,,Era un bătăuş…, tot satul se temea de el. Acasă îşi bătea nevasta, copilul… ,,În 1932 îl omoară pe servitorul preotului din comună”. Spre deosebire de faptele de reţinut ale lui Mantu de la Bolvaşniţa, jafurile, scandalurile şi crima comisă de Mantu de la Căvăran, în scopuri şi din motive personale, arată că n-a fost decât ,,un simplu hoţ”.
Cu toate acestea, falsul Mantu erou popular decăzut, şi-a avut cântecul său, la fel ca Terente, Tomescu, Niculiţă, Adam Niamţu şi mulţi alţii.
Textele din Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor povestesc că, după ce este prins şi torturat de jandarmi, Mantu de la Căvăran e întemniţat la Lugoj, fiind plâns de mamă, soră şi iubită. Singurul text publicat sub titlul ,,Cântecul lui Mantu” s-a aflat în ,,Contemporanul” nr. 177, din februarie 1950.
După o privire de ansamblu, după analiza datelor biografice ale personajului pozitiv ce se află în atenţia cercetării celor de la început, putem afirma următoarele: Mantu din Bolvaşniţa nu poate fi şi nu trebuie confundat cu Mitru Mantu din Căvăran, care, sub masca unui supranume de împrumut, s-a autoproclamat haiduc. Deşi contemporani, în 1924, când Mantu-haiducul este suprimat prin trădare, celălalt număra doar 11 ani.
Falsul Mantu, încă de la începutul ,,carieriei” sale, s-a dedat unor fapte josnice, care nu au nimic comun cu noţiunea de haiduc. Toate izvoarele cercetate dovedesc cu prisosinţă că Pătru Mantu a fost o fire iubitoare de libertate, un neîmpăcat cu starea de lucruri existentă în Banat în primele decenii ale secolului trecut, un răzbunător în numele celor mulţi. El rămâne pentru noi şi în conştiinţa maselor unul din cei mai de seamă lotri ai Banatului, în jurul căruia s-a ţesut un număr mare de balade şi legende, de natură a conferi figurii sale trăsăturile quasi-hiperbolice, caracteristice unui erou popular.
Cel ce a provocat moartea prematură a haiducului, din cu totul alte motive, a fost Pavel Temeş, ajutat fiind de Nicolae Matei, ambii din Bolvaşniţa, iar ei nu au fost nici ,,jandari”, nici ,,ortaci” a lui Mantu”. Mai bine de 55 la sută din variante îl acuză pentru omor pe un ,,văr de-al lui”.
,,Văru-nu îi pare bine/ Că te puşcă ca p-un câine”, sau ,,Iar pă Mantu l-o puşcat/ Un văr bun, al lui, din sat”, pe motiv că ,,s-o ţânut cu muierea lui” sau ,,or avut o gagică, o c…ă, amândoi”. Versurile ,,Eu ţ-am spus Mantule, spus/ Mândrile capu ţ-or pus”, îl caracterizează, de asemenea, ca fiind muieratic, un om care-şi trece viaţa umblând după plăceri uşoare. Despre faptele lui Pătru Mantu s-a vorbit extrem de mult şi, fireşte, s-a exagerat în ambele sensuri, dar s-a scris, totuşi, destul de puţin. Romanul ,,Pătru Mantu” vine să repare însă această nedreptate ce i s-a făcut acestui erou popular.
Ştefan ISAC
Sursa: 7-zile.com