Ziua drapelului national

Autor: Mioara BACIU

Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național, prilej cu care,  începând de la această dată, autoritățile, organismele, instituțiile, organizează programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.

Însă, începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc este considerat momentul arborării steagului românesc pe corăbiile negustorești (galben și roșu) și armata (roșu, galben, albastru și un vultur la mijloc), cu acordul turcilor, în anul 1834, pe vremea domnitorul Țării Românești, Alexandru D. Ghica Vodă, când Țările Române au cunoscut o intensă dezvoltare economică.

Directorul „Colegiului Sf. Sava” din București din perioada 18311834, cunoscutul profesor francmason Jean Alexandre Vaillant, stabilit în Muntenia în 1830, ne furnizează ideea, conform căreia, tricolorul ar fi fost fluturat, pentru prima dată, chiar de către acesta, în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova), aceasta fiind considerată, cea mai veche atestare a drapelului.

Asadar, Tricolorul românesc a existat, cu aproximativ un deceniu, înainte de oficializarea sa drept simbol național.

Odată cu abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1, pe data de 14 iunie, Tricolorul a fost adoptat că simbol al națiunii, în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratice, care s-a desfășurat în perioada anilor 18481849).

Steagul tricolor a fost arborat de către revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, drept simbol al luptei lor, având inscripționată lozinca: „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i-se denumirea de „stindard al libertății”.

În timpul revoluției de la 1848, Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratice, 14/26 iunie 1848, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.

Decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848 consfințea o dată în plus, faptul că că „stindardele vor fi tricolore. Culorile vor fi: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”, iar acestea vor fi dispuse vertical, în următoarea ordine: albastru lângă lemn, apoi galben și roșu.

Pe data de 3/15 mai 1848, în cadrul Adunării de la Blaj, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, iar pe data de 15 iunie 1848, în cadrul Adunării populare desfășurate pe dealul Filaretului din București, s-a celebrat, sub flamurile tricolore, ziua de 11 iunie, drept ”zi de mântuire pentru toată România”.

Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, , s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.

Există ipoteze potrivit cărora, tricolorul se impune ca drapel național în 1859, odată cu dublă alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în cele două țări românești, Moldova și Țara Românească, însă culorile steagului erau dispuse pe orizontală.

Este bine de știut faptul că, primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâșia albastră plasată sus, însă, începând cu a două parte a domniei lui Cuza, fâșia roșie să fie dispusă pe partea superioară.

Pentru a se alinia regulilor respectate de steagurile europene, imediat după înscăunarea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, iar regimurile ce s-au succedat de la Carol I până în vremurile noastre, au menținut dispunerea celor trei culori pe drapelul național. Au fost diferite însă, însemnele prezente pe steag, de la cele regale, la stema comuniștilor, care a dispărut după Revoluția din 1989.

Dincolo de culorile drapelului național, roșu (care simbolizează jertfa înaintașilor), galben (bogăția, grandoarea, prestigiul, virtutea țării) și albastru (seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc), acest însemn național îndeamnă la: respect față de ceea au obținut cu jertfă supremă înaintașii noștri, păstrarea drepturilor obținute de către aceștia, precum și la dragoste și uniune națională, respect față de valorile neamului și la obligația de păstra autonomia, suveranitatea teritorială, de a aduce propria contribuție la creșterea prestigiului național și internațional al țării noastre!

 

Tagged:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *